„Chestiunea orientală“: Agonia Imperiului Otoman
Declararea războiul și obținerea independenței de către România în anii 1877-1878 au făcut parte dintr-un proces mai lung și mai complex încadrat în așa numita „chestiune orientală”.
Unii istorici leagă începutul „chestiunii orientale” de momentul stabilirii turcilor în Europa, la 1354, când au cucerit peninsula Gallipoli. Alții stabilesc începutul „Problemei orientale” în 1683, când după trei veacuri de constant avânt, concretizat în cucerirea peninsulei Balcanice, a Ungariei și a unor teritorii poloneze (Podolia și Camenița) turcii suferă o înfrângere catastrofală sub zidurile Vienei, la al doilea asediu întreprins împotriva acestui oraș. Ambele abordări sunt corecte. Evident că problema amenințării otomane a apărut la mijlocul veacului al XIV-lea, ea acutizându-se într-un sens agresiv pentru Europa până la 1683.
Agonia „Sublimei Porți”
După catastrofa din fața Vienei, Imperiul Otoman intră într-un proces constant dar ireversibil de decădere. Agonia „Sublimei Porți” va fi extrem de lentă și de dureroasă sfârșindu-se abia după Primul Război Mondial. În tot acest răstimp marcat de numeroase războaie, dar și de răscoale și revolte ale populațiilor din cadrul Imperiului, problema principală pentru Marile Puteri europene a fost cine și cum va beneficia de pe urma inevitabilului deces al „omului bolnav” al Europei.
Mai cu seamă după Pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774) consecutivă unui război ruso-turc, terminat dezastruos pentru Poartă, „chestiunea orientală” se acutizează. Dacă până atunci achizițiile teritoriale ale Habsburgilor păreau mai consistente (Ungaria, Transilvania, Banatul, o parte din Serbia, temporar și Oltenia) după 1774 echilibrul în zona amenința să fie rupt de Rusia Ecaterinei a II-a (1762-1796). Austria era evident cea mai îngrijorată de progresele Rusiei în zonă, presupunând, – corect de altfel – că Ecaterina a II-a urmărește să realizeze visul lui Petru cel Mare: cucerirea Constantinopolului.
Marea Britanie, la rândul ei, privea cu maximă îngrijorare avansul Rusiei spre Strâmtori, fapt care ar fi pus în pericol ruta imperială Gibraltar-Malta-Suez-Aden-Bombay-Singapore, axul strategic al Imperiului Britanic. Deja Anglia și Rusia își disputau sferele de influență în Asia Centrală (Afganistan, Persia) altă zona vulnerabilă pentru Londra având în vedere proximitatea Indiei, „perla Coroanei britanice”. Franța avea puternice interese economice în Orient, privilegiată fiind încă de la 1536 de „capitulațiile” pe care Soliman Magnificul le acordase „preacreștinului” rege al Franței, Francisc I.
Prusia și ulterior Germania, începând cu 1871, nu erau interesate de soarta „omului bolnav” decât în măsura în care achizițiile teritoriale făcute în Polonia puteau fi compensate în favoarea celorlalte mari puteri (Austria, Rusia) pe seama Imperiului Otoman. Poarta în ciuda unor încercări mai timide sau mai reușite de a se reforma intern (epoca tanzimatului,1839-1876), a mers din înfrângere în înfrângere, până la războiul Crimeii (1853-1856) când în coaliție cu Anglia, Franța și Piemont, a izbutit să învingă Rusia. Pe de altă parte, înfrângerea din războiul Crimeii a împiedicat Rusia să se implice activ în Balcani, inclusiv în sprijinirea revoltelor sau mișcărilor de eliberare proiectate de sârbi, greci și bulgari împotriva Porții otomane.
1875, un nou episod al crizei orientale
În 1875 începe un nou episod al crizei orientale. În vara acelui an, inițial în Herțegovina, apoi și în Bosnia, izbucnește o răscoală a populației creștine îndreptată împotriva opresiunii feudale a administrației otomane, de fapt o răscoală țărănească cu caracter social care repede a căpătat o coloratură național-religioasă având în vedere că marea majoritate a moșierilor erau musulmani, iar țăranii în proporție covârșitoare erau creștini. Deși în epocă iar ulterior istoricii au suspectat amestecul Rusiei sau mai degrabă al Austro-Ungariei (Nicolae Iorga), cel mai bun specialist al perioadei, A.J. P. Taylor, e categoric: „Criza din 1875 a fost provocată numai de slavii balcanici, iar declarațiile pacifiste ale Marilor Puteri nu au putut să zădărnicească hotărârea lor de a scăpa de dominația otomană”, autorul subliniind totodată că răscoala din Bosnia-Herțegovina a servit: „ca început marii crize orientale, pe care toți o așteptau de la terminarea războiului Crimeii”.
Rusia care era cea mai interesată în schimbarea – în favoarea ei – a echilibrului din Balcani învățase însă lecția războiului Crimeii, când fusese izolată din punct de vedere extern. „Față de această situație, diplomația rusă s-a arătat prudentă, nefiind dispusă încă să provoace un conflict, care ar fi putut să o izoleze de celelalte Mari Puteri. Cancelarul rus Gorceakov a încercat, în comun cu Austro-Ungaria, să obțină o îmbunătățire a situației slavilor din Balcani”. (Nicolae Ciachir, Gheorghe Bercan)
Austro-Ungaria însă nu-și dorea apariția unui nou stat slav în Balcani, așa încât contele Gyula Andrassy, ministrul de Externe al Dublei Monarhii, elaborează în decembrie 1875 o notă către celelalte puteri europene prin care, în comun, să ceară Istanbulului adoptarea unui program de reforme moderate pentru Bosnia și Herțegovina. Statele vizate au susținut inițiativa lui Andrassy, Poarta era gata să primească și ea propunerea, dar răsculații au respins proiectul austro-ungar. Ca urmare a refuzului insurgenților, situația din sud-estul Europei a devenit explozivă, bulgarii și grecii încă aflați sub dominație otomană, pregătindu-se și ei de răscoală, iar Serbia și Muntenegru erau gata să intre în război cu Turcia.
Foto sus: Hartă alegorică a continentului european la 1877. „Omul bolnav al Europei”, Imperiul Otoman, este căzut la pământ sub sabia Imperiului Țarist (© Getty Images)
Acest text este un fragment din articolul „Războiul din 1877-1878, independenţa României și Marile Puteri”, publicat în numărul 38 al revistei „Historia Special”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 29 martie - 25 martie 2022, și în format digital pe paydemic.com.
