Umilinţa şi sărăcia, armele regimului comunist pentru prosperitate. Cum erau sfidaţi și umiliți cetățenii

Cozi nesfârşite pentru o bucată de carne, laptele, ouăle şi brânza la raţie, frigul din dormitor, bezna din sufragerie, propaganda de pe micile ecrane, toate sunt doar câteva din sfidările de zi cu care oamenii au ajuns să se obişnuiască în anii 1980. Deşi era capitala ţării, nici bucureştenii nu au scăpat de sfidarea comunistă.

Existau şi pieţe considerate a fi mai „bogate” în Bucureşti, printre ele erau şi Piaţa Amzei sau Piaţa Matache, oamenii credeau că acestea sunt mai bine aprovizionate. Apoi existau pieţele clasice Piaţa Obor sau Piaţa Progresul.

Potrivit istoricilor, practica era în felul următor: unii se împrieteneau cu gestionarii de la măcelărie cu care comunicau periodic. Când se afla că vine marfă, toată lumea sărea pe acel magazin. Cine era mai liber, şi de obicei erau pensionarii cei care formau cozile, se alinia la coadă. Erau însă şi unii oameni care plecau de la serviciu ca să prindă carne.

Toate se legau, o umilinţă o aducea pe cealaltă. Cum aglomeraţia era mare şi cozile foarte lungi, unii oameni rugau pe cel din faţa lui să păstreze locul, dar când se întorcea apăreau certurile. Alteori, măcelarul sau vânzătorul urla la clienţi.

Datoriile şi alimentaţia sănătoasă

Problemele cu alimentaţia au apărut la începutul anilor 1980, atunci când Ceauşescu a hotărât că România trebuie să scape de datoriile externe. Dictatorul a profitat, de asemenea, de un plan de alimentaţie raţională construit chiar de medicul său personal, Iulian Mincu.

”Alimentaţia Ştiinţific-Raţională, de asta s-a folosit Ceauşescu, în opinia lui poporul trebuia să mănânce sănătos şi cât mai vegetal, ceea ce nu era un lucru rău, doar că era doar un pretext, oamenii nu mai găseau nimic pe tejgheaua magazinelor”, explică istoricul Dan Falcan.

Legenda „uite-i şi pe şobolanii ăştia”

Cei care au prins din plin umilinţa anilor 1980 nu vor uita niciodată de un zvon care umbla şi despre care mulţi cred în continuare că a fost adevărat. Se spunea că la un moment dat Elena Ceauşescu ar fi văzut oamenii cum stăteau burduşiţi la cozi, iar soţia dictatorului a zis cu dispreţ: „uite şi şobolanii ăştia cum stau!”.Circuitul şpăgii

Paradoxal sau nu, timp în care orice grup mic de străzi avea măcar o casă de Loto sau de Pronosport unde oamenii jucau aproape zilnic, a găsi alimente la magazin era o adevărată roată a norocului. ”Orice serviciu de bun simţ, de la mâncarea de bază – carne, ouă, lapte, brânză, pâine - şi până la serviciul public, profesori, medici absolut totul ţinea de noroc şi de şpagă. Pachetele de ţigări şi de cafea nu erau niciodată la prima mână, medicul primea de la pacient, pacientul îi dădea profesorului că avea şi el un copil, iar profesorul îi dădea omului de la ghişeu. Era un circuit al şpăgii”, povesteşte istoricul Dan Falcan.

Cozile începeau de dimineaţa devreme, oamenii se trezeau în crăpatul zilei ca să îşi aşeze scaunul la rând, la 8 dimineaţa, coada era deja orânduită.

comunism„Fraţii Petreuş”, ”„Pungile cu Tacâmuri” şi „Templele Foamei”

Mâncarea din autoserviri mai mult lipsea, decât se vindea, carnea din măcelerii, tot mai rarele dăţi în care se găsea, era de obicei de proastă calitate. „Fraţii Petreuş” era celebra expresie pentru a denumi picioarele de porc de pe piaţă, alături de care se găseau de obicei şi pungile cu tacâmuri de pui. „Practic, tot ce era mai bun era exportat, iar restul pus la vânzare pentru români”, explică istoricul.

Cozile la carne erau cele mai, se găsea tot mai rar şi tot mai proastă.

Planul declarat al regimului comunist era acela de a învăţa oamenii să mănânce sănătos, cu toate astea însă, legumele şi fructele se găseau rar, iar cele mai multe erau scofâlcite sau lovite, îşi aduc aminte oamenii.

Cofetăriile, în anii 1985-1990 erau jalnice. Puţinele care se mai găseau se făceau tot mai proaste, cu lapte, ouă şi zahăr tot mai puţine, cu coloranţi mulţi. Celebrele ciocolate Făgăraş sau cu Rom dispăruseră aproape complet în acele vremuri.     

Transportul în comun, umilinţa din restaurante

În anii 1980 numărul maşinilor înmatriculate în Bucureşti era de circa 100 de mii, faţă de cel de astăzi care depăşeşte două milioane. Cu toate astea, umilinţa era nelipsită.

Pe de-o parte apărea umilinţa cozilor de la puţinele benzinării existente, oamenii aşteptând la rând de kilometri chiar şi trei zile pentru a lua câţiva litri de benzină. Chiar şi aşa, Ceauşescu a hotărât că până şi circulaţia să fie cu raţie, la sfârşitul săptămânii aveau dreptul să circule fie maşinile cu număr par, fie cele cu număr impar.

Pe de altă parte apărea problema transportului în comun, tot mai execrabil. ”Benzina era şi ea raţionalizată. Erau cozi de sute de maşini la benzinării. Transportul în comun era şi el umilitor. Autobuzele veneau extrem de aglomerate, oamenii mergeau tot timpul pe scară, unii pur şi simplu stăteau agăţaţi. Se mergea uneori şi pe acoperiş. Apăreau certurile dintre pasageri, câteodată te mai înjura şi şoferul că nu putea să plece”, mai explică istoricul Dan Falcan.

Lipsa de informare, o umilinţă   

Specialiştii vorbesc şi despre umilinţa prin lipsa accesului la informare. La televizor oamenii puteau urmări un program redus cu materiale propagandistice, ziarele scriau despre reuşitele partidului comunist, multe cărţi erau cenzurate.  

Magazinele „goale” din Bucureştiul comunist

Fiecare comunitate din oraş avea câte un centru comercial – alimentară, aprozar, poştă, farmacie, croitorie, Tehnometal (becuri, şuruburi) etc – care cu timpul ajungea să fie din ce în ce mai pustiit. Sub forma hazului de necaz, bancurile care ironizau situaţia jalnică din magazine erau la ordinea zilei. „Ce aveţi? Ce se vede. Bine, atunci daţi-mi nişte cârlige”, suna unul dintre cele mai populare.

La nivelul oraşului existau circa 4-5 magazine de haine: Victoria, Cocor, Unirii şi Obor. Câteodată femeile se duceau la magazinul Eva şi bărbaţii la Adam, în speranţa că vor găsi haine mai variate. Istoricii vorbesc şi despre tendinţa românilor de a-şi face singuri hainele, foarte mulţi îşi cumpărau materiale şi apelau la croitori.

Statul stinge lumina

Unde din cele mai frecvente umilinţe pe care oamenii le-au simţit puternic în anii 1980 au fost înreruperile de lumină şi slaba încălzire din timpul iernii. „Bucureştiul a fost oarecum avantajat, întreruperile de lumină erau mult mai rare decât în restul ţării, unde de la 10 seara şi până dimineaţa era beznă” îşi aduce aminte un bucureştean.

În privinţa căldurii, umilinţa era cu atât mai mare cu cât provoca victime. „Oamenii recurgeau la tot felul de metode ciudate, cu cărămizi şi cu sârmă, îşi făceau sobe şi scoteau hornurile pe geam au fost şi improvizaţii de la care au pornit incendii. În timpul iernii, eu nu aveam mai mult de 15-16 grade Celsius în casă, stateam îmbrăcaţi în casă şi de dormit dormeam îmbracaţi ca pe stradă, cu căciula pe cap. La fel se întâmpla şi la teatru sau alte spectacole, toţi stăteam înfofoliţi ca afara”, îşi aduce aminte un alt bucureştean.

Seara, când oamenii veneau acasă, se ridica problema presiunii gazului. Cum statul făcea economie şi oamenii veneau acasă să gătească, presiunea de la gaz era extrem de mică. Mai mult decât atât, nefiind nici apă suficient de caldă aragazul era folosit şi ca boiler, ceea ce îngreuna şi mai mult un trai normal.

Umilinţa ca stil de viaţă

„Foarte grav era faptul că acestă umilinţa, la magazine, la instituţii publice, pe stradă, la spectacole, în casă, în autobuz, aproape că intrase în normal. În fapt, toată lumea era obişnuită cu răul, oamenii se născuseră în acest sistem, Comunismul ni se părea că este veşnic”, conchide istoricul Falcan.