Ultimul zbor al lui Aurel Vlaicu: „Zăcea mort pe ruinele aparatului său“

Sâmbătă, 31 august/13 septembrie 1913. O zi călduroasă de vară. La ora 15:00, Vlaicu a venit la hangarul de pe câmpul de zbor de la Cotroceni și, ajutat de prietenii și colaboratorii săi, printre care și mecanicul Giovani Magnani, a pregătit avionul pentru decolare.

Planificarea zborului

Zborul peste Munții Carpați, pentru a duce românilor din Transilvania salutul fraților din țară, era un vis mai vechi al lui Vlaicu. În drumul său, trebuia să facă o escală de realimentare dincolo de Ploiești. I-a spus lui Magnani:

„Prepară-ți automobilul și anunță pe Silișteanu să vină să luați benzină, căci la 2 după-amiază plecați înainte, să alegeți loc de aterizare la vreo 14 km dincolo de Ploiești, unde am să încarc rezervorul cu benzină. Eu am să plec la ora 3 după-amiază, ca să vă las vouă timpul să puteți ajunge și să alegeți locul. După ce mi-or da plecarea, Nedelcu și cu Miron (Maieraș, n.a.) mă vor urmări cu automobilul meu, până unde voi ateriza să iau benzină. Din acest punct, eu voi trece Carpații și voi ateriza la Brașov, iar voi veți veni împreună”¹.

La ora 14:30, primul automobil a pornit spre Ploiești. Dincolo de oraș, la km 73, au găsit un loc bun pentru aterizare. Nu după multă vreme, a sosit și Vlaicu.

„Se dă jos din aeroplan, îi obiectez că de ce a ateriza perpendicular pe arătură, căci pământul era moale și, înfundându-se roțile, risca să-și strice trenul de aterizare. La această obiecție, Vlaicu îmi răspunde: «Nu pot cum să aterizez de-a lungul arăturii, căci aș fi avut vântul în coastă. Deci, trebuie să aterizez cu vântul în față”², relata mai târziu ing. Constantin Silișteanu.

„Dumneavoastră urmăriți pe Vlaicu? Nu-l mai urmăriți, căci a căzut cu aparatul și e mort!”

Poate și din cauza emoției, cei doi uitaseră să ia o pâlnie, așa că, pentru a umple rezervorul avionului, au fost nevoiți să facă apel la bunăvoința șoferului unui automobil oprit pe șosea.

„În automobil era domnul general Haret, însoțit de un domn locotenent, care veneau de la Castelul Peleș. Foarte binevoitori, ne-au dat pâlnia, cu ajutorul căreia, în patru-cinci minute, am umplut rezervorul cu benzină. În acest răstimp, automobilul în care erau Nedelcu și Miron nu mai venea.

Erau ceasurile 4 și 30 de minute. Ca să nu pierdem timp, căci aveam de străbătut aproape 100 km până la Brașov și Vlaicu voia să ajungă acolo devreme, n-am mai așteptat să vină și celălalt automobil. I-a dat plecarea, care a rulat 400-500 m pe arătură, fără să poată părăsi pământul, căci terenul fiind moale din cauza ploilor, roțile se înfundau până la butuci și aeroplanul nu-și putea lua viteza necesară, ca să poată decola.

Am alergat spre el și l-am găsit (pe Vlaicu, n.a.) lucrând la șurubul ce fixa cablul frânei, care, din cauza rezistenței, a frecării cu pământul, se desprinsese și înfrâna roata dinapoi. După ce l-a fixat, i-am spus să ruleze pe partea dreaptă a câmpului, terenul fiind mai rezistent. Am dat direcția aparatului. Magnani învârtește elicea, motorul zbârnâie și noi strigăm: «Ura! Să ne vedem la Brașov!». Vlaicu ne răspunde: «La Hotel Continental» și rulează vreo 200 m; terenul îi opune rezistență din nou. În sfârșit decolează și aparatul începe să se ridice maiestuos în aer.

Înainte de plecare (Vlaicu, n.a.) s-a sfătuit cu noi că nu-și va lua direcțiunea până nu vede automobilul nostru în mers. Noi ne găseam la aproape 500 m de șosea și până să ajungem, Vlaicu a luat înălțimea de 200-300 m și a început să vireze ca noi să ajungem la automobil. Plecând și noi (Magnani și Silișteanu, n.a.), Vlaicu își ia direcțiunea, având o superioritate de viteză, căci noi întâmpinăm obstacolele vehiculelor ce ne încrucișau drumul și, la un cot al șoselei, nu l-am mai văzut.

După 14-15 km de mers, vedem în mijlocul șoselei un automobil și persoane care ne făceau semne disperate cu mâna să oprim. Eram încă în viteză și un domn, despre care am aflat că se numește Ferechide, prefect de Buzău, sare din automobil, spunându-ne: «Dumneavoastră urmăriți pe Vlaicu? Nu-l mai urmăriți, căci a căzut cu aparatul și e mort!». Aceste vorbe au căzut ca o bombă asupra noastră”³.

Vlaicu trecuse de Câmpina luând înălțime și începu să urce spre munți. La un moment dat, avionul a început să oscileze, ca și cum ar fi rămas fără pilot. Deodată, a virat brusc și a început să coboare înapoi spre satul Bănești, cu intenția vădită de a ateriza. Pilotul a oprit motorul și a ales o fâșie de pământ înconjurată de o livadă de pomi. Avionul, lipsit de viteza necesară, s-a înclinat pe o aripă și s-a prăbușit la sol de la circa 50-60 metri înălțime.

Primarul comunei Bănești, împreună cu jandarmul Dumitru Cotigă, a observat aeroplanul în zbor, efectuând viraje.

„Ne aflam pe o porumbiște în marginea comunei, am observat venind dinspre Ploiești o pasăre mare, care voia, parcă, să se lase jos, în apropiere de Băicoi. Nu a făcut aceasta din cauza imposibilității de a se coborî într-o livadă de pomi ce se afla dedesubt. Neavând, probabil, curajul să aterizeze, pasărea, care nu era (alta, n.a.) decât aeroplanul pilotat de Vlaicu, și-a continuat drumul la aceeași înălțime, 30-40 m, spre Bănești. La un moment dat, am simțit că-mi îngheață sângele în vine, văzând că aeroplanul se rostogolește la pământ. În momentul acela, eram atât de aproape de locul căderii, încât am văzut scris pe aeroplan cuvântul «Vlaicu». Apropiindu-ne, am văzut că motorul nu mai funcționa. Mare ne-a fost mirarea văzând că Vlaicu nu se găsea nicăieri. Un moment chiar, am crezut că el trebuie să fi căzut mai în urmă. Idee greșită, deoarece în clipa aceea jandarmul Cotigă văzuse o gheată roșie ce spânzura afară din barca (carlinga, n.a.) aeroplanului. Apropiindu-ne, am găsit pe Vlaicu ghemuit pe scăunel desfigurat și cu corpul transformat într-o masă informă... Locuitorii comunei Bănești l-au văzut descriind curbe îndrăznețe, pe urmă aparatul s-a precipitat din înălțime cu o iuțeală vertiginoasă până la o distanță de 50-60 de metri, când s-a avântat din nou în înălțime, pe urmă a căzut”⁴, declara mai târziu primarul localității Bănești.

„Vlaicu zăcea mort pe ruinele aparatului său”

Inginerul Constantin Silișteanu a sărit primul din automobil și a fugit pe câmp, iar Magnani, după ce a intrat cu automobilul într-un șanț, l-a urmat. Iată cum descrie Magnani scena care li s-a înfățișat dinaintea ochilor:

„Vlaicu zăcea mort pe ruinele aparatului său. Înmărmuriți de intensitatea nenorocirii, ne uitam năuci și nu ne venea să credem. Silișteanu se aplecă asupra lui, îl îmbrățișă, îl strigă pe nume, zadarnic. Vlaicu nu răspundea, el nu mai era printre cei vii. După vreo zece minute, ne-am dezmeticit; vedem că de față era și primarul satului Bănești și câțiva țărani, care, întâmplător, se găseau pe câmp. Sosind lumea, am hotărât să se ducă (primarul, n.a.) la Câmpina, să anunțe autoritățile, apoi să cumpere o candelă și lumânări. Așa cum ne găseam, după aceea, am examinat toate cablurile, să vedem dacă nu cumva a fost vreunul rupt, dar niciun cablu, nicio sârmă nu era ruptă”⁵.

Prefectul județului Prahova, Luca Elefterescu, a efectuat o anchetă, concluzionând:

„La o înălțime de 500 m, când a fost semnalat în zare, aparatul a început să se rotească în cercuri mici atât de îndrăznețe, încât îți făcea impresia că se va frânge în două. În acest moment aparatul s-a înclinat sub 0 grade și a început să alunece pe aripi în linie perpendiculară, patinând până la o distanță de 50-60 metri de la pământ. Când Vlaicu printr-o manevră disperată a cârmelor a încercat să-l readucă din nou în poziție normală, încercarea însă n-a reușit și aparatul s-a izbit cu toată puterea îngropând pe aviator sub el”⁶.

Ajuns la locul catastrofei, prof. dr. C. Nedelcu, care se afla cu Miron Maieraș, în automobilul lui Vlaicu, relatează:

„După felul cum a fost găsit corpul, s-a dedus că moartea a survenit în următoarele împrejurări: Vlaicu în cădere s-a lovit cu capul de volan, placa de aluminiu i-a tăiat baza nasului, între ochi, și volanul i-a sfărâmat dinții. În lovitura aceea groaznică, baza craniului și coloana vertebrală i s-au fracturat și corpul a fost îndoit cu capul aproape de picioare.

În izbitura puternică, corpul a făcut o groapă de aproape 2 cm în pământ. Vlaicu zăcea pe partea dreaptă. Brațul și coastele din dreapta erau sfărâmate. Oasele s-au sfărâmat complet. Ambele picioare erau fracturate. Pe placa de aluminiu, câteva picături de sânge. Hemoragia groaznică s-a petrecut în interiorul corpului lui Vlaicu, care câteva ore mai devreme era plin de viață”⁷.

Prietenii săi l-au scos cu greu pe Vlaicu dintre dărâmături. L-au urcat în ambulanța Societății „Steaua Română” și, cu acordul procurorului, l-au transportat la camera mortuară a spitalului din Câmpina.

Primul raport privind accidentul a fost întocmit de locotenentul av. Gheorghe Negrescu, prieten apropiat al lui Vlaicu. În aceeași zi de sâmbătă, lt. av. Negrescu nu avea program de zbor, dar a profitat de vremea frumoasă pentru a decola. Sosit la hangarul de la Cotroceni, a aflat că Aurel Vlaicu pornise spre Brașov, cu intenția de a trece munții.

„Ne văzuserăm de dimineață, dar nu spusese la nimeni gândul său. Pe acea vreme, aveam toți obiceiul de a nu bate toba înaintea unui zbor serios, ci întâi să-l executăm și apoi puteam vorbi de cum a fost el. Obiceiul acesta era necesar pe atunci și s-a dovedit de folos oricărui aviator serios, pentru că fragilitatea și nesiguranța materialului volant făcea să nu izbutească adesea cele mai frumoase proiecte. Cel mai bun lucru era să taci și să faci, mai ales că marele public urmărea cu multă atenție mișcările aviatorilor, iar răuvoitori se găseau întotdeauna.

Tăcerea lui Vlaicu o aprobam, căci nici eu nu trâmbițasem când executasem raidul la Bârlad (în ziua de 26/27 mai 1912, n.a.). La ora 6 p.m. (18:00), am plecat în zbor pentru vreo jumătate de oră. Căldura mare din timpul zilei produsese mari valuri de aer, pe care le-am simțit chiar de la înălțimea de 800 m la care am urcat în acea zi, deși am zburat la o oră când golurile de aer se potoleau de obicei. Pe când zburam, cu zgâlțâituri, mă gândeam ce trebuia să fi încasat Vlaicu, care plecase în zbor cu aproape trei ore înainte”⁸.

Reîntors în oraș, lt. av. Gh. Negrescu se afla pe terasa Oteteleșanu, când i-a auzit de vânzătorii de ziare anunțând o ediție specială: „Căderea aviatorului Vlaicu. Moartea aviatorului Vlaicu lângă Câmpina”. Locotenentul av. Gh. Negrescu nota în continuare:

„Am plecat imediat la Cotroceni și am luat legătura telefonică cu șefii mei, cerând permisiunea să mergem la locul accidentului. La ora 8 seara, împreună cu căpitanul Paraschivescu, comandantul Parcului de aviație și locotenentul Ștefan Petrescu, elevul meu la zbor, am plecat cu camioneta Școlii de pilotaj la locul accidentului.

După ce trecem de Băicoi și ne îndreptăm în plină viteză spre Câmpina, înainte de intrarea în satul Bănești, suntem opriți de lumina unui felinar purtat de un ostaș jandarm. Oprim mașina și cel care ne făcuse semn, văzându-ne în uniformă, ne întreabă unde mergem. La răspunsul nostru că suntem în căutarea locului unde a căzut aviatorul Vlaicu, jandarmul ne raportează că locul este acolo unde oprisem, el fiind de pază la resturile avionului.

Scoborâm din camionetă și la lumina felinarului suntem conduși la vreo 20 m de marginea șoselei, spre partea de vest, unde sfărâmăturile avionului lui Vlaicu stăteau neatinse de nimeni. Ne-am dus la Câmpina și l-am găsit în camera mortuară a spitalului. Stătea pe o masă, cu o rană adâncă la tâmplă.

Nicio urmă de groază sau încleștare pe figura sa. Un ușor zâmbet încremenise pe buzele sale, iar fața îi era senină, cu o sfântă expresie de liniște, liniștea datoriei împlinite până la capăt, pe care a iubit-o cu toată dragostea și credința sufletului său luminat de flacăra creației divine”⁹.

Acest text este un fragment din articolul „Drumul unui cuceritor al cerului, inginerul aviator Aurel Vlaicu”, publicat în numărul 43 al revistei „Historia Special”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 29 iunie - 25 septembrie 2023, și în format digital pe paydemic.com.