Tudor Arghezi despre natura traseismului politic

S-a discutat mult în perioada postdecembristă despre saltul politicienilor de la un partid la altul, în multe situații de la un partid la partidul adversar, bălăcărit până atunci de însuși politicianul gata să-i devină membru.

Nu de puține ori, fenomenul, botezat traseism politic, a fost pus exclusiv pe seama anilor de după decembrie 1989, ca efect nemijlocit al mentalităților comuniste, de parcă în comunism puteai trece de la PCR la un alt partid.

Trecerea dintr-un partid într-altul cu ușurința albinei de a zbura din floare-n floare e însă o realitate izbitoare și a perioadei interbelice. Presa le găsise celor care practicau traseismul porecla de aviatori, întemeindu-se, probabil, pe dibla asemănare dintre piloți și traseiști: zburau și aterizau. Și asemenea aviatorilor, după atingere, nu dura mult și o luau din loc.

Nu știu dacă în postdecembrism s-a întreprins o pipăire a cauzelor care-l împing pe un politician să plece dintr-un partid pentru a se oploși într-altul. În nici un caz, traseismul nu-și are temeiul în nevoia omenească de nou sau și, mai și, în revelația politico-ideologică a cuiva că socialist de-o viață, el era, de fapt, liberal, așa cum unii bărbați descoperă că toată viața lor le-au plăcut bărbații și nu femeile, fără să fi avut habar.

La baza traseismului stă interesul meschin, cel care, între noi fie vorba, și împinge pe un om normal să devină om politic, transformare asemănătoare, prin stupefacția produsă, cu transformarea unei lebede în vacă de lapte. Sunt multe interesele care duc la demisia spectaculoasă a cuiva dintr-un partid și înscrierea în altul.

În tableta „Gazeta politică”, tipărită în „Bilete de papagal”, 2 decembrie 1928, Tudor Arghezi pune traseismul pe seama neputinței legice a unui partid de a oferi, ajuns la Putere, demnități pentru toți cei care au râvnit la așa ceva pe vremea când partidul se afla în Opoziție:

„Omul politic are, desigur, o concepție sfântă pentru țară, dar omului politic nu-i lipsește nici concepția sfântă a intereselor lui. Mulți oameni politici au nădăjduit în opoziție că li se cuvine un minister și că valoarea lor e indispensabilă în formă de ministru, exclusiv. Într-altfel, ei nici nu s-ar fi identificat cu principiile pure ale unui partid anumit și ar fi preferat să facă o căsătorie cu principile virginale ale altui partid. Politica e de felul căsătoriei: o contractezi cerebral, cu zestre; dacă socrul nu se ține de cuvânt și, temându-se ca ai să toci averea lui la cărți, se codește să-ți dea banii pe mână, divorțezi și te recăsătorești. Omul politic se poate însura mereu, ca omul alegător, trecând de la brună la blondă și de la slabă la grasă”.

În anii de după decembrie 1989, n-am întâlnit traseism declarat explicit ca născut din burzuluirea provocată de o demnitate dorită de un om politic și refuzată de partid. Sigur e însă că plecarea dintr-un partid pentru poposirea într-altul își are cauza din adâncuri în credința unui politician că partidul nu-l răsplătește suficient pentru ce personalitate se crede el.

De regulă, noul partid îi face o ofertă avantajoasă. De aceea, nu există treceri într-un alt partid doar de amorul artei, așa, ca un sîc! foștilor colegi. Orice trecere înseamnă făgăduiala unui post râvnit.

Dacă răsplata întârzie, omul politic se supără și pe partidul ăsta și decolează din nou. Traseismul politic e astfel expresia limpede a intrării cuiva în politică îl oferă celor din cușca ei fără alt efort decât cel de a lătra cum trebuie.