Ce-a scris Tudor Arghezi la moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej

Am ajuns cu Memoriile lui Ioan Scurtu la capitolul Moartea lui Dej și venirea lui Ceaușescu la Putere. Deși istoric, mare istoric, Ioan Scurtu descrie întreaga atmosferă din acele zile din perspectiva unui cetățean obișnuit.

Află despre moartea lui Dej de la Radio la ora 18, la buletinul de știri început cu 7 minute întîrziere. Pleacă fără a fi îndemnat de nimeni la Piața Palatului, care se umple de bucureșteni îngrijorați. În drumul spre casă cu autobuzul vede la Casa Armatei portretele celor din conducerea partidului și se întreabă cine va fi succesorul lui Dej. Se grăbește să meargă a doua zi la Consiliul de Stat unde se anunțase că trupul neînsuflețit poate fi văzut de oamenii muncii. Își descrie stările la trecerea prin fața catafalcului. Merge să-și ia adio și cu Universitatea, dar nu se simte în stare să mai stea două ore la coadă pentru a vizita Cabinetul de lucru al marelui Dispărut. Alte amănunte pot fi aflate din carte. Fie și acest moment e suficient pentru a ne convinge de viziunea autorului. Contribuția lui Ioan Scurtu la istoriografie prin intermediul Istoriei orale e însemnat. Pentru a afla trăirea unui Eveniment precum moartea lui Dej de către un om simplu ar trebui să luăm reportofonul și să căutăm persoane care au fost martori la Eveniment. În cazul morții lui Dej unul dintre cei intervievați ar putea fi Ioan Scurtu.

Nu mai e nevoie.

Ioan Scurtu s-a auto intervievat în cartea de Memorii. Din textul dedicat de autor Morții lui Dej aflu că Tudor Arghezi publicase în Scînteia tableta Adio. Ioan Scurtu redă fragmente din articol. Am acasă volumul X, Opere, Publicistică (1951- 1967) al lui Tudor Arghezi. Adună tot ce a publicat Arghezi în perioada 1951-1967. Deși am început mai demult lectura, n-am ajuns încă la moartea lui Dej. Pentru a transcrie tableta prin OCR-izare, merg la tabletele publicate în 1965. De necrezut! Adio lipsește. Ultimul dinaintea morții lui Dej e din Gazeta literară,7 martie 1965. După moartea lui Dej, primul e Suspin, din Gazeta literară, 25 martie 1965. Referirea la Dej lipsește:

„Suspin…

Trezindu-se îngerul sufletelor din reverie, văzu că dimineaţa nu mai e albastră. Stelele se stinseseră într-o negură mohorîtă. Se lăsase peste farmecele gingaşe ale vieţii lui, o cortină groasă. Se petrecuse o răsturnare a luminii, secspiriană.

I se păruse sau era? Unde era ziua? Plecase?

Un cîmp de crizanteme se legăna cu florile lor negre fără vînt. Se înegrise și soarele de aur. Ar fi voit să scrie. Pana frîntă căzuse. Hîrtia nu l-a primit: era neagră. A cerut o carte. Paginile-i erau fără slove, negre. Bucuriile poeziei erau opace, entuziasmul i se pierduse. Mai trăiesc ori am murit? Şi dacă aş fi murit voi mai învia vreodată?

Şi-a lăsat îngerul mîinile pe orgă. Nu mai suna niciun accent. Murise şi orga. Vioara era spartă, flautul mort. Parcă începuse un viscol de orchestră. Ţi s-a părut. Muriseră toate cîntecele de mîngîiere. Nişte sălcii nebune plecaseră din locuitor, plîngătoare. Bolnave, apele se mai tîrau pe albiile seci. Au murit şi izvoarele, Doamne, Doamne?

Taci, corbule al lui Poe. Ce cauţi tu să mă mai tulburi în ţarina noastră? Nu sînt destul de tulburat?

Nu vrei, îngere al sufletelor durute, să vii să-mi aţipeşti pe genunchi? Negre sînt şi aripile lui de privighetoare.

Sunase trîmbiţa morţii. Dar în tăcere a sunat azi noapte o trîmbiţă nouă, a vieţii.

Se făcuse noapte grea. Mijesc zorile albe. Iarăşi se face ziuă din nou. Întinereşte îngere al sufletelor noastre şi linişteşte-te în marea ta întristare.

Acad. Tudor ARGHEZI”

Tableta apare pe pagina 2 a Gazetei literare, în numărul dedicat morții lui Dej. Deoarece revista se tipărea săptămînal, joia, abia acum Gazeta reflectă moartea lui Dej. Indiscutabil tableta face parte din scrierile consacrate morții. Spre deosebire de tableta din Scînteia Arghezi nu face nici o referire la Dej. Dacă n-ar fi apărut în grupajul dedicat morții lui Dej, sub o fotografie surpinzîndu-l pe Dej primit de un țăran cu pîine și sare, articolul putea trece drept unul dedicat morții cuiva drag în general. Asta și explică includerea sa în Opere scoase de Academie.

Caut în Scînteia din zilele respective și descopăr tableta Adio. A fost publicată în numărul din 21 martie 1965, al doilea dedicat morții, primul, cel din 21 martie 1965 reușind să prindă doar anunțul de pe prima pagină, Inima tovarășului Gheorghiu Dej a încetat să bată, interesant, pentru că evită termenul a murit. (Se apelează la inima a încetat să bată!). Tableta apare pe pagina trei acoperită toată de titlul Gheorghiu-Dej, încadrat în chenar negru. E o pagină de articole dedicate morții. Mai semnează pe lîngă Arghezi Gheorghe Stoica Conducător de tip nou, Alexandru Szatmari, muncitor pensionar Cluj, Nețărmurită încredere în victoria clasei muncitoare, Acad Zaharia Stancu, Angajamentul nostru, Acad Gh. Ionescu-Sisești, Cutremurătoarea zi.

Pagina mai cuprinde:

Grupajul de moțiuni și telegrame Strîns uniți sub steagul partidului, precum și o fotografie a unor pionieri îndurerați, publicată cu legenda Cu gîndul la conducătorul iubit. Deși scriitor Zaharia Stancu scrie ca un activist din domeniul muncitoresc. Articolul său se încheie astfel:

„În lumina acestui sentiment de depăşire a propriei noastre dureri omeneşti, ne sprijinim pe certitudinile pe care ni le dă pentru viitor partidul comuniștilor, mereu viu, mereu prezent, nemuritor.”

Textul lui Arghezi aparține unui poet. Ar fi meritat să apară pe prima pagină a Scînteii, și nu la pagina trei dedicată articolelor omagiale:

„Adio

Condeiule al meu de mîngîieri, de consolări şi reverie, fă-te om, fă-te ţară, fă-te popor, pune-ţi sarică de spini şi plîngi la porţile lumii. Cel mai teafăr dintre noi a trecut pe ele în nu ştii unde haosul începe, cu o poartă mută, cu lacăte grele.

Gheorghiu-Dej, căruia îi scriam din cînd în cînd, numindu-l Iubite Dej, a pierit dintre noi, cu tinereţea, cu puterile şi voiniciile lui – adică pe totdeauna, mă-nţelegi condeiule al meu, fratele meu, părintele meu.

Nu m-aş fi gîndit odată cu capul, că tu ai să-i bîlbîi la căpătîi un necrolog. Un asemenea gînd m-ar fi ofensat. Tăvăliţi ca pentru o expiere în cenuşe, că nu am isbutit să-l scăpăm pe acest biruitor al tuturor vrăşmăşiilor dinlăuntru şi din afară, aclamat de toate amintirile marelui Panteon al trecuturilor omeneşti.

Stau şi plîng, condeiule al meu, pe un mormînt, revoltat că ziua s-a stins şi că pămîntul, care a primit în el unul după altul pe Domnitorii noştri, a cutezat să primească şi ţărîna scumpului general al neamului românesc, scufundat în cea mai cumplită jale.

N-aş cuteza să-mi închipui ce are să fie timpul care începe cu ziua de azi, acoperită cu zăbranicul negru pe care îl ducem toţi Românii, fiecare, ţinut de margini şi pe dedesubtul căruia trecem cu toţii lăcrămînd.

Dar ţara noastră, norocoasă şi în ceasurile ei de dezastru, purtată în apogeul ei, va fi dusă înainte de fraţii, tovarăşii şi ucenicii noului descălecător al ţării pierit pînă la culmi. Nu sînt în stare să cred că Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a isprăvit…”

_{Foto sus:}_{O parte a delegațiilor de peste hotare
participante la funeraliile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. București,
24 martie 1965 (© „Fototeca
online a comunismului românesc”, cota: 134/1954)}