Țărăniștii, o țintă pentru comuniști

La 20 iunie 1944, Maniu semnează acordul de înființare a Blocului Național-Democrat, alături de Partidul Național-Liberal, Partidul Social-Democrat și Partidul Comunist.

Deși ar fi preferat ca Antonescu să semneze armistițiul cu Aliații, el nedorind să gireze un act care prevedea pierderea Basarabiei și Bucovinei de Nord, Maniu acceptă totuși faptul împlinit al arestării mareșalului și participă în calitate de ministru de stat la formarea guvernului Sănătescu (23 august - 2 decembrie 1944). După 23 august, PCR și-a luat imediat ca țintă politică Partidul Național-Țărănesc și în special pe liderul acestuia, Iuliu Maniu.

Comuniștii români, ca și stăpânii lor sovietici, au intuit corect că pentru aservirea țării către satrapul roșu de la Kremlin principala piedică o reprezintă partidul condus de Maniu. Pentru comuniștii români, la fel ca și pentru bolșevicii ruși în anii de după 1917, nu partidele de dreapta erau principalele adversare, ci cele de stânga, care le puteau periclita poziția de lideri ai acestui curent politic, în mare ascensiune după prăbușirea fascismului și încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial.

^{De la dreapta la stânga: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Teoharie Georgescu și Lucrețiu Pătrăşcanu, în tribuna oficială, cu ocazia „demonstrației oamenilor muncii” cu prilejul zilei de 1 Mai 1946, Piaţa Victoriei, București}

Încă din 24 septembrie 1944, deși formal erau aliați în cadrul Blocului Național-Democrat, liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej lansează în cadrul unui miting desfășurat la București „o critică amicală“ Partidului Național-Țărănesc, amintind de represiunile de la Lupeni din 1929 și de la Grivița din februarie 1933.

Principala întrebare care-l preocupa pe Maniu era în ce măsură puterile anglo-saxone vor acorda ajutor României împotriva tendințelor de comunizare a țării, dar la această întrebare nu a primit niciodată un răspuns direct și sincer.

Pe 1 decembrie 1944, Maniu îi transmitea premierului englez Winston Churchill un mesaj prin intermediul reprezentantului Marii Britanii în România, Le Rougetel, în care cerea:

„Dacă guvernul englez vrea ca România să intre în sfera de influență sovietică, el ar fi extrem de recunoscător domnului Churchill dacă i-ar da răspuns precis la această chestiune“.

Pentru că „dacă acest lucru nu intră în intenția guvernului englez, atunci el este gata să lupte împotriva comunizării țării, până la moarte“. În discuțiile cu Burton Berry, reprezentantul politic al SUA în România, Maniu își devoala intențiile:

„Dacă America dorește ca România să devină o parte a Uniunii Sovietice, vă rog să-mi dați un sfat în consecință, căci pot aranja lucrurile în avantajul României, mai bine decât pot să o facă comuniștii“.

Din păcate, Maniu nu a primit ca încurajări decât vorbe goale, ceea ce l-a făcut pe Sir Archibald Clark-Kerr, ambasadorul britanic la Moscova, venit în vizită la București, în decembrie 1945, să recunoască că i-a fost extrem de greu să mintă un om de valoarea lui Maniu. În realitate, lucrurile vor fi tranșate după voința lui Stalin, care-i spusese liderului comunist iugoslav Milovan Djilas, în aprilie 1945:

„Acest război nu este ca acelea din trecut. Oricine ocupă un teritoriu impune și propriul sistem social“.

Or, evident, România fiind ocupată de armata sovietică, nu putea să urmeze – în logica deseori atât de necruțătoare a istoriei – decât comunizarea țării noastre. În aceste condiții, lupta lui Iuliu Maniu pentru păstrarea democrației ne apare astăzi perfect inutilă, dar cu atât mai eroică, fiindcă ea a salvat în ultimă instanță demnitatea neamului românesc.

Om onest, Maniu nu își putea închipui că marile puteri anglo-saxone pot fi atât de perfide încât să abandoneze România în ghearele ursului sovietic, renunțând ele însele la frumoasele principii înscrise în Carta Atlanticului. Nici impunerea prin forță a guvernului Petru Groza (6 martie 1945), nici eșecul „grevei regale“ (decembrie 1945) nu l-au făcut pe bătrânul lider ardelean să-și piardă credința în sprijinul anglo-americanilor. (...)

Liderii țărăniști, exterminați de comuniști

Partidul Național-Țărănesc a fost desființat la 29 iulie 1947, după „înscenarea de la Tămădău“, din 14 iulie 1947. (...)

Pe 24 octombrie este numit completul de judecată în frunte cu colonelul Alexandru Petrescu, un magistrat șantajabil prin faptul că fusese implicat în procesele intentate împotriva comuniștilor din timpul războiului și trecut pe lista criminalilor de război, de pe care fusese scos de Lucrețiu Pătrășcanu, ministrul comunist al Justiției.

O zi mai târziu începea procesul propriu-zis, cu acuzații aduși în zeghe de ocnași, mai puțin Maniu, care refuzase să apară altfel îmbrăcat decât cu cămășile, gulerele, cravatele și hainele sale. Acuzațiile constau în „crimă de complot, înaltă trădare, tentativă de surpare a ordinii constituționale, răzvrătire, insurecție armată etc.“.

Liderul Partidului Național-Țărănesc, Iuliu Maniu, în timpul procesului pus la cale de regimul comun

Ca un veritabil lider, Iuliu Maniu și-a asumat răspunderea pentru toți cei care îl ascultaseră, declarând că este singurul a responsabil de deciziile luate de conducerea partidului. Demn, de asemenea, s-au purtat Ion Mihalache și Ilie Lazăr, care s-au solidarizat cu Maniu.

Nu același lucru se poate spune despre Vasile Serdici și Nicolae Penescu, care, confruntați cu perspectiva pușcăriei, au cedat, dând declarații folositoare acuzării. Oricum, soarta tuturor era hotărâtă de mult, sentința din 11 noiembrie 1947 nefiind o surpriză pentru nimeni.

Iuliu Maniu era condamnat la „temniță grea pe viață“, degradare civică pe 10 ani și plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 50.000 de lei, iar Mihalache, la muncă silnică pe viață. Astfel, la 74 de ani, Iuliu Maniu ajungea în celularul închisorii din Galați, alături de Ion Mihalache, Ilie Lazăr și Nicolae Carandino.

Ulterior, Mihalache va fi transferat în penitenciarul de tristă amintire de la Râmnicu Sărat, unde va fi supus unui regim de exterminare fizică. Ion Diaconescu își va aminti 40 de ani mai târziu:

„În vara anului 1957, când în peregrinările noastre prin pușcăriile patriei am ajuns cu alți prieteni din PNȚ la Râmnicu Sărat, l-am auzit bătând tare în ușă și strigând pentru a fi auzit de noi: «Aici Ion Mihalache. Sunt terorizat că nu vreau să dau declarațiile mincinoase ce mi se cer. Sunt bolnav și mi se refuză medicamentele». Restul nu s-a mai înțeles. Între timp, temnicerii au năvălit în celula lui și l-au redus la tăcere prin lovituri sălbatice“.

Ion Mihalache (dreapta), în boxa acuzaților în procesul înscenat de comuniști

Potrivit mărturiei lui Corneliu Coposu, primul președinte al PNȚCD de după Revoluția din 1989, Mihalache a fost vizitat în închisoare de Patriarhul Justinian Marina, care i-a cerut să se desolidarizeze de Iuliu Maniu. Dârz, Mihalache a refuzat categoric. Moare pe 5 februarie 1963 pe un pat mizer de pușcărie.

Nu există un mormânt al lui Ion Mihalache, dar, dacă ar exista, cel mai potrivit epitaf ar fi reprezentat de cuvintele lui Ion Diaconescu, președinte al PNȚCD (1995-2001) și nepot al lui Ion Mihalache:

„Modest, dar curajos, dominat de bun-simț, cinstit cu sine însuși și cu semenii săi, harnic ca o albină, totdeauna și-a consumat întreaga energie pentru binele celor năpăstuiți. Având permanent faruri călăuzitoare credința creștină și iubirea de patrie, era firesc să nu rătăcească drumul“.

Acest text este un fragment din articolul „Ion Mihalache, politicianul care a refuzat să fie prim-ministru”, publicat în numărul 245 al revistei Historia, disponibil în format digital pe platforma paydemic.