„Greva regală” și răspunsul lui Ion Mihalache
În prima parte a lui octombrie 1945, în timpul „grevei regale“, Lucreţiu Pătrășcanu îl abordează pe Mihalache, propunându-i să devină prim-ministru în locul lui Petru Groza.
Întrebat de Mihalache de ce nu se adresează președintelui partidului, Iuliu Maniu, Pătrășcanu îi răspunde că Maniu e intratabil și nici în rândurile PCR nu era bine văzut. Liderul comunist îi mai spune că Gheorghiu-Dej e la curent cu iniţiativa lui și ar fi spus: „Dacă Mihalache trece cu ţăranii lui și eu cu muncitorii mei, nu ne mai stă nimeni împo- trivă“.
A doua precizare cerută de Mihalache se referea la autorul propunerii ce i se făcea. Răspunsul lui Pătrășcanu a sunat ciudat, dar destul de logic în contextul luptei pentru putere ce se ducea în partidul comunist: „Dacă cădem de acord, vorbesc în numele partidului, dacă nu, atunci e o iniţiativă de-a mea, personală“. În sfârșit, Mihalache își întreabă interlocutorul dacă poate garanta că ţăranii nu vor fi înscriși cu forţa în „colhoz“ și dacă comuniștii pot promite că vor obţine Basarabia și Bucovina de la ruși. Încă ministru al Justiţiei, Pătrășcanu îi răspunde ambiguu la prima întrebare, dar categoric la a doua, afirmând că soarta Basarabiei și Bucovinei e pecetluită, anglo-americanii fiind de acord că ele trebuie să revină Uniunii Sovietice.
Nemulţumit de răspunsurile lui Pătrășcanu, Mihalache îi transmite că înainte de a da un răspuns favorabil sau nu trebuie să se consulte cu Maniu, dar că el personal nu va conduce și nici nu va gira vreun guvern care să consimtă la pierderea Basarabiei și Bucovinei. „În replică, Pătrășcanu a subliniat că răspunsul definitiv trebuie să-i fie dat atunci, pe loc, da sau nu. La care Mihalache a răspuns scurt: Nu!“ (Alexandru Badea)
Era pentru a doua oară în cariera sa politică când Ion Mihalache refuza să devină prim-ministru, cu orice preţ, refuza să-și încalce loialitatea faţă de Iuliu Maniu și faţă de propriile sale convingeri și principii.
Faptul că Lucreţiu Pătrășcanu n-a fost întrebat nimic despre acest episod ce-l putea incrimina, în decursul anchetei la care a fost supus de către organele Securităţii în perioada 1948-1954, ne poate conduce la concluzia că iniţiativa abordării lui Mihalache i-a aparţinut chiar lui Dej. „Celor ispitiţi să creadă acum că poate ar fi fost mai bine dacă, atunci, oamenii politici democraţi ar fi fost mai puţin intransigenţi în respectarea propriilor principii, valori și convingeri și ar fi acceptat o colaborare cu comuniștii, celor înclinaţi să creadă în eventuala motivaţie de interes naţional făcută de Pătrășcanu, trebuie să li se reamintească faptul că, dincolo de vorbe, nu putea fi vorba de o colaborare, ci numai de o subordonare, și că după tot ce știm astăzi despre natura comunismului, putem afirma că oricare ar fi fost linia adoptată de acești oameni politici, evoluţia stărilor de lucruri, cu neînsemnate nuanţe, ar fi fost aceeași, iar poporul nu i-ar fi urmat de bună voie pe acest drum.“ (Alexandru Badea)
Neabătut în crezul său, Maniu se decide să trimită în Occident un grup de fruntași ţărăniști conduși de vechiul său prieten și colaborator politic Ion Mihalache, în ideea că vor putea forma în exil un guvern care să reprezinte cu cinste adevăratele interese ale României.
Fiindcă era evident că plecarea legală era imposibilă, nu rămânea decât soluţia fugii sau, în termenii juridici de atunci, a „trecerii frauduloase a frontierei“. Din nefericire, între cei care trebuiau să organizeze plecarea liderilor ţărăniști s-au infiltrat agenţi ai Serviciului Special de Informaţii, condus de către Emil Bodnăraș, și aflat în subordinea Președinţiei Consiliului de Miniștri.
Liderii ţărăniști, exterminaţi de comuniști
Astfel s-a ajuns, în dimineaţa zilei de 14 iulie 1947, la ceea ce s-a numit „înscenarea de la Tămădău“, după numele localităţii aflate la 46 de kilometri de București, unde exista un aeroport auxiliar de pe care trebuia să decoleze avionul IAR-39, ce urma să-i scoată din ţară pe Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Penescu, Nicolae Carandino, unii fiind însoţiţi de soţii.
Fruntașii ţărăniști au fost arestaţi chiar în momentul în care urmau să se îmbarce în avion și au fost duși la București. În aceeași zi de 14 iulie 1947, lui Iuliu Maniu i se fixa domiciliul obligatoriu la sanatoriul doctorului Jovin din Bulevardul Dacia, unde se afla internat. Apoi a fost ridicat și de aici și depus la închisoarea Malmaison din Calea Plevnei.
Deși pentru trecerea frauduloasă a frontierei, Codul penal din acea vreme prevedea o pedeapsă de maximum șase luni, liderii comuniști au decis că este cazul să termine defi- nitiv cu Partidul Naţional-Ţărănesc și cu Iuliu Maniu.
Tonul îl dă cel mai mizer scrib al „Scânteii“, Silviu Brucan, apostolul democraţiei românești de după 1989, care își înmoaie condeiul în otrava urii de clasă pentru a produce următoarele aberaţii: „Liderii naţional-ţărăniști apar acum deschis în faţa opiniei publice că nu au și n-au avut nimic comun cu poporul român, căruia i-au întors spatele, luând calea străinătăţii pentru a se pune acolo direct în subordinea cercurilor imperialiste internaţionale și a continua uneltirile lor mârșave împotriva păcii“.
Se organizează mitinguri de protest și adunări „spontane“, în care indignaţii oameni ai muncii cer desfiinţarea PNŢ și condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu. Pe 18 iulie este ri- dicată imunitatea parlamentară a deputaţilor ţărăniști, inclusiv a lui Iuliu Maniu, iar pe 29 iulie, prin Jurnalul Consiliului de Miniștri, este desfiinţat Partidul Naţional-Ţărănesc.
FOTO: Getty Images
Fragmentul face parte din articolul „Ion Mihalache, politicianul care a refuzat să fie prim-ministru”, publicat în numărul 245 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 iunie - 14 iulie, și în format digital pe platforma paydemic.
