Procesul lui Iuliu Maniu în presa engleză

Înainte de a ajunge la închisoarea de la Sighetu Marmației, locul de calvar al atâtor patrioți români în primii ani ai regimului comunist, mulți dintre aceștia au trebuit să îndure nedreptățile și umilințele unor înscenări judiciare, să suporte acuzații ce jigneau cele mai intime, mai curate și mai profunde sentimente și convingeri ale lor.

Iuliu Maniu a fost unul dintre ei

Arestat în iulie 1947, împreună cu alți fruntași național-țărăniști, lui Iuliu Maniu i s-a intentat un proces care s-a judecat la Tribunalul Militar al Regiunii II Militare, între 29 octombrie - 11 noiembrie 1947. Acuzat de „crimă de complot, înaltă trădare, tentativă de surpare a ordinei constituționale, răzvrătire, insurecție armată, instigare la înaltă trădare prin necredință și participare la tentativa de trecere frauduloasă a frontierei”, el a fost condamnat la muncă silnică pe viață, pedeapsă comutată apoi în temniță grea pe viață.

Procesul intentat lui Iuliu Maniu și celorlalți fruntași național-țărăniști de către autoritățile comuniste a trezit un viu interes în opinia publică internațională. Fapt explicabil, în primul rând, prin aceea că procesul din România se înscria într-o serie de astfel de acțiuni care aveau loc în țările din Europa Răsăriteană, aflate în zona de influență sovietică, ce arătau lumii libere sensul în care evoluau lucrurile în aceste state.

În al doilea rând, pentru că numele lui Iuliu Maniu era binecunoscut în Occident și impunea respect. Iar condamnarea lui însemna în ochii occidentalilor un vot de blam dat regimului din România.

„Bărbat de stat sincer și incoruptibil”

Opinia publică din Marea Britanie a arătat un interes deosebit față de procesul intentat de autoritățile comuniste de la București lui Iuliu Maniu, despre care un ziar britanic spunea, chiar în acele zile, că este un „bărbat de stat sincer și incoruptibil, ultimul dintre fruntașii țărăniști din Europa”.

Aceasta fiind situația, este surprinzătoare aprecierea conținută într-o sinteză din 12 decembrie 1947, întocmită de Ministerul Informațiilor din România, în care se spunea:

„Procesul intentat lui Iuliu Maniu și celorlalți coacuzați național-țărăniști s-a bucurat de o publicitate mai puțin largă de cum se aștepta în presa engleză, după cum semnalează cu justețe consilierul nostru de presă din Londra”.

Se aștepta oare guvernul dr. Petru Groza la o campanie de presă de genul celei ce se desfășura atunci în România și în celelalte state comuniste din Europa împotriva „dușmanilor poporului” sau a „imperialiștilor anglo-americani”, pentru a folosi numai două dintre sloganurile des utilizate în epocă? În acest caz, observația ar fi corectă. Dar numai în acest caz. Pentru că, altfel, putem aprecia astăzi că procesul Maniu s-a bucurat de atenția presei britanice, monopolizând într-o măsură importantă sfera informațiilor și dezbaterilor privind România în luna noiembrie 1947.

Faptul este cu atât mai demn de notat, cu cât în această perioadă au avut loc în țara noastră și alte evenimente importante ce au captat atenția presei britanice, cum a fost, de exemplu, înlăturarea lui Gheorghe Tătărescu din fruntea diplomației românești și instalarea la conducerea MAE a Anei Pauker. Realitatea este că amploarea prezenței informațiilor și a comentariilor asupra procesului lui Iuliu Maniu în presa britanică a fost surprinzător de bogată.

De fapt, la București se manifesta, încă din această fază timpurie, o trăsătură ce va constitui o adevărată caracteristică a regimurilor comuniste, în general: aceea de a-și lua dorințele drept realitate, de a se îmbăta cu „succese” care nu existau, de a nega și de a păstra tăcerea asupra lucrurilor care nu le conveneau.

„Manchester Guardian” și „noile democrații”

Opinia publică britanică avea însă alte comandamente, inclusiv morale, care îi îndrumau acțiunile. Iar în slujba acestora ea nu putea să nu se oprească și asupra evenimentelor din România. În acest sens, ziarul Manchester Guardian scria, la 12 noiembrie 1947:

„Este de datoria celor care se îngrijesc de adevăr să condamne intoleranța și oprimarea oriunde și ori de câte ori s-ar produce și este rezonabil să se aștepte un standard mai mare din partea «noilor democrații» decât din partea vechilor regimuri pe care ele le-au înlocuit”.

Publicația era însă nevoită să constate că procesele politice care aveau loc atunci în Europa Răsăriteană făceau „imposibilă” orice înțelegere plină de simpatie a Occidentului pentru „noile democrații”. De altfel, în încheierea articolului se spunea:

„A aplica cuvântul «democrație» regimului ce se bazează pe lichidarea tuturor forțelor politice înseamnă a-i da acestuia o semnificație care nu va fi înțeleasă niciodată de mințile occidentalilor”.

Scrisori către redacție

Aspectele dezbătute de presa britanică în legătură cu procesul lui Iuliu Maniu au fost extrem de diverse. Este vorba de evidențierea personalității acestuia, a lipsei dovezilor pentru susținerea acuzațiilor ce i se aduceau, a atașamentului liderului politic român la idealurile democrației, a patriotismului, a curajului și intransigenței lui și până la sublinierea caracterului totalitar al regimului din România și la integrarea evenimentelor din țara noastră în valul de procese politice ce zguduia țările europene aflate sub ocupație sovietică.

Surprinzător de numeroase au fost opiniile exprimate de cititori – în scrisorile adresate redacțiilor – cu privire la procesul lui Iuliu Maniu, reproduse în presa britanică în cadrul rubricilor „Scrisori către redacție”. Mai mult decât orice altă modalitate de exprimare a opiniilor, scrisorile primite de redacții de la cititori reprezintă, din multe puncte de vedere, autentice și valoroase eșantioane de opinie publică.

Parlamentari britanici în sprijinul lui Iuliu Maniu

Urmare a celor expuse mai sus, la 5 noiembrie 1947, prestigiosul Times a publicat o primă scrisoare semnată de cinci deputați laburiști, în care se arăta, printre altele, că procesul intentat liderului PNȚ – prezentat ca o persoană ce deținea „o poziție unică” în România și care s-a opus întotdeauna dictaturii – urma modelul obișnuit al proceselor din Europa Orientală, cu prea obișnuitele acuzații de trădare, activități subversive, contacte cu „reacționarii străini” etc.

„Înregistrăm protestul și regretul nostru – arătau cei cinci deputați laburiști în finalul scrisorii – pentru faptul că idealul prieteniei și amiciției europene trebuie să fie în felul acesta atât de grav afectat”.

La scrisoarea celor cinci deputați laburiști britanici, consilierul de presă al Legației României la Londra, din proprie inițiativă, a pregătit, la 8 noiembrie 1947, o „replică” pe care, însă, ziarul nu a publicat-o. Dar îi cunoaștem conținutul din sinteza alcătuită de Ministerul Informațiilor din România, pe care am amintit-o și din care cităm în continuare câteva fragmente:

„Scrisoarea combate argumentele celor cinci deputați laburiști, punând la punct pe fiecare, relevând îndeosebi că Iuliu Maniu nu s-a opus Dictatului de la Viena (...), a determinat pe mai mulți funcționari publici să-și trădeze jurământul, sustrăgând documente și telegrame oficiale de la Ministerul de Externe”.

Scrisoarea diplomatului român se încheia cu următoarele cuvinte:

„Nu sunt în situația de a comenta cazul Petcov, cazul Kovacs etc., dar, când se pretinde că Maniu «deține o poziție unică în țara sa», eu nu pot evita să mă gândesc că aceasta este tot atât de unică ca și cea pe care Quisling a deținut-o în propria țară”.

Nu credem că este nevoie de comentarii la această scrisoare, care îl descalifică pe autorul ei, și putem înțelege cu ușurință de ce redacția ziarului Times a refuzat publicarea ei. Și în Daily Telegraph, sub titlul „Sanctitatea Justiției”, a apărut, la 7 noiembrie 1947, o scrisoare semnată de alți șase membri ai Parlamentului britanic, care efectuaseră în cursul anului o vizită în România.

Cei șase demnitari făceau cunoscut că au trimis o scrisoare primului ministru român, în care își exprimau speranța că dezbaterile procesului de la București, „urmărite cu un viu interes în Anglia”, se vor desfășura de o asemenea manieră „încât să poată fi recunoscute de întreaga lume ca cinstite, onorabile și juste”.

Reverberații comuniste la Londra

O extrem de interesantă dezbatere asupra procesului lui Iuliu Maniu a avut loc în a doua jumătate a lunii noiembrie, așadar după cunoașterea sentinței Tribunalului Militar, în paginile ziarului Times. De fapt, era o prelungire în presă a unor confruntări ce avuseseră loc cu câtva timp înainte în cadrul celor două Camere ale Parlamentului britanic.

Ele debutaseră încă din 22 octombrie 1947, când deputatul laburist Solley făcea în Camera Comunelor unele declarații cu privire la situația din România și la procesul lui Iuliu Maniu, în care își găseau ecou – pentru a-l cita pe lordul Vansittart – „falsele prezentări comuniste locale”. Aceste declarații au fost reluate apoi de Solley într-o scrisoare trimisă ziarului Times și publicată la 24 noiembrie.

În esență, i se reproșa lui Iuliu Maniu pactul cu Garda de Fier din 1937, actul de la 23 august 1944 era apreciat ca unul oportunist („O năvală nesăbuită întru ajutorarea învingătorilor”), se lua apărarea ministrului de Justiție, Lucrețiu Pătrășcanu, și sistemului juridic din România, pentru a conchide că „nu este imposibil de crezut ca Maniu să fi comis actele ce i se reproșează”.

Această apreciere, făcută înainte de începerea procesului, a fost exploatată de postul național de radio român, care a anunțat că deputatul laburist ar fi declarat că Iuliu Maniu este „probabil” vinovat. Replica la adresa declarațiilor deputatului laburist a venit din partea lordului Vansittart (foto jos).

Inițial, la 5 noiembrie, în Camera Lorzilor, acesta a dat un prim răspuns afirmațiilor lui Solley. Apoi, după ce, la 24 noiembrie Times a publicat în replică scrisoarea deputatului laburist, lordul Vansittart a adresat la rândul său o scrisoare aceluiași ziar, publicată în numărul din 27 noiembrie. Declarații de genul celor ale deputatului laburist și ale unor colegi ai săi – arăta lordul Vansittart – încurajau „tirania totalitară” din „blocul oriental”, unde aveau loc acte de cruzime și de oprimare, iar uciderea adversarilor reprezenta „tehnica totalitară a eliminării”.

Referindu-se la afirmația deputatului laburist că ministrul român al Justiției „a refuzat să facă vreun comentariu în legătură cu procesul Maniu pe motivul că el este «sub judice»”, lordul Vansittart scria:

„Aceasta este o ipocrizie. În orice țară controlată de comuniști, când o victimă este marcată pentru distrugere, se face întotdeauna o largă publicitate pentru a o ponegri și se cere cea mai aspră pedeapsă mai înainte ca ea să fie adusă în fața tribunalului. Pentru această pregătire a inevitabilului verdict, miniștrii comuniști sunt colectiv responsabili. România nu este o excepție”.

De aceea lordul Vanisttart aprecia că Maniu fusese condamnat încă înainte de a fi judecat, într-o „mascaradă de proces care, în general, îți produce greață”.

„Prietenul meu, Maniu”

Scrisoarea deputatului Solley l-a determinat și pe fostul ministru al Marii Britanii în România, Reginald Hoare, să adreseze redacției publicației amintite o scrisoare, apărută la 26 noiembrie 1947, în Times, sub titlul „Procesul Maniu”. Am sperat – scria Reginald Hoare - că amintirea prietenului meu, Maniu, va fi respectată printr-o „tăcere plină de regrete”; în consecință, el s-a abținut să facă comentarii în legătură cu procesul căruia i-au căzut victime în București Iuliu Maniu și alți fruntași ai PNȚ.

Întrucât însă Solley sugera că Maniu „își merita” condamnarea pe viață, „cred – arăta R. Hoare – că este foarte corect să vorbesc despre evenimente în legătură cu care eu posed informații autorizate”. În acest sens, el arăta, între altele, că în ceea ce privește încheierea pactului de neagresiune cu Garda de Fier din 1937, Iuliu Maniu era „îndreptățit moralmente” să-l încheie, deoarece la acea dată Garda de Fier „nu era în nici un fel dirijată de Germania”.

În continuare, fostul ministru britanic la București se simțea îndemnat să plătească „un umil tribut amintirii lui Maniu și a acelora care, cu un curaj plin de răbdare, au pus la cale lovitura rapidă grație căreia România s-a întors împotriva Germaniei”. Totodată, el respingea aprecierile deputatului laburist asupra actului de la 23 august 1944.

„Acest lucru – arăta diplomatul britanic – îl știu perfect de bine, întrucât ultima mea conversație politică, după ce am comunicat generalului Antonescu că Guvernul Majestății Sale a hotărât să rupă relațiile cu el, a fost cu Maniu”.

În cadrul acestei întrevederi, „îndelungată și, inevitabil, penibilă” – arăta Hoare –, Maniu și-a exprimat „adânca deznădejde” că România a fost aruncată din nou în tabăra germană; a promis însă că „dacă vreodată ar deveni cât de puțin posibilă o ruptură de Germania, toată influența și autoritatea sa vor fi exercitate în această direcție”. În 1944 prilejul s-a ivit și Maniu și prietenii săi și-au ținut promisiunea.

„De aceea – continua Hoare – el are drept la răsplata acordată multor bărbați aparținând la jumătate din țările Europei, care au rămas credincioși principiilor și idealurilor liberale. Cu greu pot spera că Maniu va vedea vreodată această scrisoare, dar întrucât s-a făcut o încercare de a se arăta că el merită sentința (...) rostită împotriva sa, cred că este o obligație imperativă să-mi exprim dezaprobarea și să cinstesc pe un om care și-a respectat cuvântul”.

Dezvăluirile unui raport SSI

Credem că sunt necesare câteva informații care să explice caracterizarea de „penibilă” pe care Hoare a atribuit-o întrevederii cu Maniu. Vom recurge pentru aceasta la surse de informație provenind de la Serviciul Special de Informații al României. Ele arată că Maniu era, fără îndoială, șeful mișcării pro-aliate din România, dar, paradoxal, în 1941 era în raporturi încordate cu ministrul britanic la București, pe care îl acuza că a sprijinit dictatura carlistă.

Hoare, la rândul său, își dădea seama de eroarea de a-l fi ignorat pe Maniu și dorea să-și îndrepte greșeala. Dar liderul PNA se aștepta ca ministrul britanic să-i facă prima vizită; acesta însă a refuzat o astfel de „ispășire”. În aceste condiții, legătura cu Legația britanică era asigurată de Ghiță Popp, care avea întâlniri „aproape zilnice” cu Alexander Pember, diplomat în cadrul Legației, și cultiva, de asemenea, pe tânărul Watson, al cărui tată, Skotus Viator, era un cunoscut filo-român.

De asemenea, Corneliu Coposu a asigurat trimiterea unor mesaje la Legația Marii Britanii. Despre întrevederile Maniu – Hoare după ruperea relațiilor diplomatice dintre Marea Britanie și România, un raport al SSI consemna următoarele:

„Hoare e silit să vadă pe Maniu. La 11 februarie 1941 are loc prima întâlnire în casele lui Mihai Popovici. Lungi explicații asupra rolului Legației engleze în politica lui Carol al II-lea. Maniu vrea totuși să-l câștige pe ministrul britanic. La rândul său, Hoare promite că România nu va fi bombardată. Ghiața e ruptă. La 13 februarie, în ziua plecării, Hoare vine la locuința lui Maniu. Conversație foarte cordială. Un acord se stabilește între șeful organizației anglofile și ministrul britanic. Maniștii sunt foarte satisfăcuți”.

Scrisori de la români: Victor Cornea...

Printre cei care s-au adresat redacțiilor unor ziare britanice s-au aflat și membri ai exilului românesc. Unul dintre aceștia a fost Victor Cornea, președinte al Comitetului Democratic Român din Marea Britanie în anii războiului. La 5 noiembrie 1947, Daily Telegraph a publicat o scrisoare a acestuia, în care se arăta că tratamentul aplicat deținuților politici în România „nu diferă câtuși de puțin și nu este mai puțin revoltător decât cel experimentat de cei închiși în lagărele naziste”.

El exemplifica cu tratamentul la care erau supuși Ilie Lazăr, Virgil Solomon și Ghiță Popp, bătuți și torturați în închisoarea de la Aiud și lăsați să piară prin înfometare. În încheiere, Victor Cornea scria:

„Dacă există vreo consolare reală și vreo oarecare speranță, apoi aceasta rezidă în faptul că ne dăm seama că continuă să mai fie în lumea liberă un corp vast de opinie publică, care vede departe, ce-și va aminti de implicațiile fatale ale acestei boli politice postbelice”.

Tot Victor Cornea a adresat redacției Time and Tide o scrisoare, publicată în numărul din 15 noiembrie, în care arăta că încercarea de lichidare a lui Iuliu Maniu constituia „cea mai mare sfidare la adresa principiilor fundamentale de libertate și justiție”. El evidenția „îngrijorarea adâncă” ce a cuprins pe toți cei care sprijineau „independența și dezvoltarea liberă” a României și protesta „împotriva tratamentului laș aplicat celui mai venerat om politic în viață și european adevărat, ca și credincioșilor săi prieteni”.

...și Ion Rațiu

De la Davos, din Elveția, Ion Rațiu a expediat, la 2 noiembrie 1947, o scrisoare către Manchester Guardian, pe care redacția a publicat- o în numărul din 11 noiembrie. În scrisoare se făcea o comparație între procesul lui Iuliu Maniu și cel al memorandiștilor ardeleni de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Regimul autocrat al Imperiului Austro-Ungar – se spunea în document – a fost blând în comparație cu noua tiranie, care a înghițit după război întreaga Europă Orientală.

Referindu-se la situația existentă în România, Ion Rațiu arăta că aici avea loc un proces de distrugere „cu premeditare” a unui mare partid democrat, ale cărui tradiții au fost scrupulos păstrate de Iuliu Maniu.

Ion Rațiu arăta că acesta, credincios principiilor sale de viață, a renunțat la înalte onoruri, refuzând să servească regimul autoritar al regelui Carol al II-lea, s-a opus cu curaj dictaturii antonesciene și a fost singurul om politic din Europa dominată de naziști care s-a opus, în scris, unei politici pro-germane.

Curentul de opinie creat în Occident în sprijinul lui Iuliu Maniu și al celorlalți fruntași ai Partidului Național Țărănesc a rămas, din păcate, fără urmări la București. Aici persecuțiile împotriva adversarilor politici au continuat. În aceste condiții, după cinci ani de temniță, Iuliu Maniu își găsea sfârșitul în închisoarea de la Sighetu Marmației, în februarie 1953.

Foto sus: Iuliu Maniu alături de N. Lupu și Ion Mihalache (1934)