Succesiunea la tronul Spaniei - motiv de dispută între puterile Europei

Domnia lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715) a fascinat generații de istorici prin strălucirea culturală și inițiativele externe temerare, unele irascibile pentru puterile vecine (acordarea dreptului de azil lui Iacob al II-lea, fostul rege al Angliei). Anglia și Olanda, puteri maritime și coloniale, erau interesate de menținerea echilibrului european și s-au opus cu înverșunare politicii externe franceze.

Obiectivele lui Ludovic al XIV-lea, criticate de adversari, erau evidente pentru colaboratori: granițe stabile și sigure și intimidarea dușmanilor Franței. În timpul lui Ludovic al XIV-lea, spațiul apusean al Europei a fost răscolit de numeroase conflicte inutile și absurde. Unul dintre acestea a fost și războiul de succesiune la tronul Spaniei (1701-1714).

Surpriza lui Carol al II-lea

După sângerosul război de nouă ani (1688- 1697), purtat împotriva Ligii de la Augsburg (Austria, Spania, Olanda, Savoia, Suedia - iulie 1686) și încheiat cu pacea de la Ryswick (nefavorabilă francezilor), Ludovic al XIV-lea a dorit să șteargă umilința suferită de monarhie și să refacă prestigiul acesteia printr-o nouă aventură războinică. Încă de la venirea sa pe tronul Spaniei, Regele Carol al II-lea (1665- 1700), un om cu grave probleme medicale, a devenit subiect de discuție în cancelariile europene, „îngrijorate” de bogățiile imense ale imperiului colonial.

Firavul monarh s-a încăpățânat să reziste decenii, spre disperarea vecinilor hrăpăreți. Tronul iberic era vizat de capete încoronate: Ludovic al XIV-lea a invocat Tratatul Pirineilor din 1659 (în urma căsătoriei cu infanta Maria Tereza urma să primească o dotă de 500.000 de scuzi de aur în schimbul renunțării la tronul Spaniei, care n-a fost plătită), împăratul romano-german Leopold I (1658-1705) a sperat în refacerea stăpânirii lui Carol Quintul.

Când nimeni nu se aștepta, Carol al II-lea a surprins puterile europene prin desemnarea lui Filip al V-lea (nepotul lui Ludovic al XIV-lea), ca succesor la tronul Spaniei. Această hotărâre i-a oferit Franței posibilitatea unui control economic și politic asupra spațiului colonial spaniol. Diplomația de la Versailles a încercat să-i convingă pe inamici de legalitatea succesiunii și de necesitatea respectării Tratatului Pirineilor, în privința dotei, cerând în compensație stăpânirea Țărilor de Jos spaniole.

Planurile lui Ludovic al XIV-lea sunt date peste cap

Anglia și Olanda au încurcat planurile monarhului francez, declanșând războiul în anul 1702. Cele două tabere, Anglia, Austria și Olanda, pe de o parte, și Franța, Bavaria și Spania pe de altă parte, erau echilibrate din punct de vedere militar. Austria a atacat posesiunile spaniole din Italia, acțiune completată cu declarațiile de război ale Olandei și Angliei împotriva Franței.

Operațiunile militare au dezvăluit carențele armatei franceze în privința dotării insuficiente cu arme de foc și a pregătirii mediocre a comandanților numiți în timpul balurilor de la Versailles. Aliații au repurtat victorii importante la Blenheim (1704), Ramillies (1706) și Oudenarde (1708) datorită tacticii adoptate de iscusitul general englez Marlborough, care a profitat de degringolada francezilor, dar un rol important l-a avut și comandantul trupelor imperiale, Eugeniu de Savoia.

În timpul ostilităților, Ludovic al XIV-lea a încercat să ajungă la o înțelegere cu adversari propunând următoarele: Spania pentru arhiducele Carol al Austriei (Filip al V-lea a devenit o monedă de schimb), dar cu condiția stăpânirii Țărilor de Jos spaniole de către francezi (iarna 1705/1706). Aliații au respins propunerile din două motive: exista pericolul refacerii imperiului universal prin numirea arhiducelui Carol pe ambele tronuri și Țările de Jos spaniole erau bariera pe care englezii și olandezii o doreau în calea expansiunii franceze.

Situația s-a complicat odată cu alungarea lui Filip al V-lea din Spania de către arhiduce și proclamarea acestuia ca rege. Ludovic al XIV-lea a încercat să speculeze detronarea nepotului său, convins că spaniolii și inamicii Habsburgilor nu vor accepta încoronarea lui Carol. Dar soarta nu i-a surâs. Invadarea Franței (anglo-austriecii obțin o nouă victorie la Malplaquet, pe 11 septembrie 1709), iarna grea și pierderile considerabile de vieți omenești (24.000 de oameni au murit din cauza frigului) l-au îndemnat pe Regele Soare să-i atragă pe dușmani cu renunțarea la tronul iberic a lui Filip al V-lea, predarea Strasbourgului și a teritoriului Flandrei, recunoașterea reginei Ana la tronul englez și expulzarea iacobinilor.

La masa tratativelor

Orgoliul aliaților n-a avut limite, respingerea propunerilor demonstrând dorința acestora de a-l umili pe Ludovic al XIV-lea. Dar îndepărtarea partidului adept al războiului în Anglia (whig) și încoronarea arhiducelui Carol ca împărat romano-german (1711) au fost argumente convingătoare pentru întoarcerea celor două părți implicate în conflict la masa tratativelor.

Acest lucru se întâmplă într-un moment în care Franța repurta succese militare (Denaim-1711), insuficiente pentru a înclina balanța victoriei de partea ei. După 11 ani de lupte, statele implicate în conflict s-au reunit la Utrecht - Olanda. Tratatele încheiate la Utrecht (1713 - Spania, Franța/ Anglia, Savoia, Provinciile Unite, Portugalia și Prusia), Baden (1713 – Franța și Imperiul Romano-german), Rastadt (1714 - Franța și Austria) și Anvers (1715 - Provinciile Unite și Imperiu Romano-german) au influențat evoluția politică a Europei în secolul al XVIII-lea.

Deciziile luate în cadrul conferinței de pace au căutat să restabilească echilibrul pe bătrânul continent și să destrame o eventuală coroană franco-spaniolă. Conform Tratatului de la Utrecht, Franța accepta succesiunea protestantă a Casei de Hanovra la tronul Angliei și alungarea pretendenților, renunță la teritorii de peste ocean în favoarea Angliei (Terra Nova, Acadia, Golful Hudson și insula Saint-Kitts) și consimte la renunțarea lui Filip al V-lea (foto jos) la tronul Franței și a dreptului prinților francezi la tronul Spaniei.

Provinciile Unite au primit Țările de Jos spaniole (pe care le-au cedat imperiului în anul 1715) și au restituit Franței orașele Lille, Aire și Bethune, garantând lui Filip al V-lea și urmașilor săi coroana Spaniei. În 1713, Filip al V-lea a încheiat un tratat cu regina Ana a Angliei (1702-1714), cedând Gibraltarul, insula Minorca și comerțul cu sclavi în America pe o perioadă de 30 de ani. Tratatul de Rastadt îi acorda Franței, Alsacia și Strasbourg, și admitea suveranitatea împăratului asupra „ducatelor Neapole și Milan, asupra Sardiniei și Țărilor de Jos spaniole”.

În concluzie: Filip al V-lea a rămas regele Spaniei, iar imperiul a primit Țările de Jos spaniole. Ce a obținut Franța? A fost o victorie sau o înfrângere a diplomației franceze? Lăcomia și gloria efemeră au generat conflicte distrugătoare, punând sub semnul întrebării existența politică a Europei.