Street food european - Ce se mănâncă pe străzile Bătrânului Continent?
La italieni este populară pizza împăturită, denumită calzone, care își are originea în Napoli, în secolul al XVIII-lea. În sudul Italiei se mănâncă pe stradă carozza, un fel de sandvici cu mozzarella de bivoliță. La mare căutare este și focaccia, o pâine coaptă, plată, numită și pizza bianca (pizza albă), atestată istoric în secolul al XIV-lea.
Pe lista deliciilor culinare italiene pe care trebuie neapărat să le încercați într-un concediu mult visat se află: arancini (găluște de orez umplute cu mazăre, brânză, carne, servite cu sos arrabbiata), răspândite în Sicilia, dar și în alte regiuni din Italia, sfogliatelle (aluat în formă de scoică, umplut cu brânză ricotta îndulcită), porchetta (friptura de porc tradițională care poate fi găsită pe toate străzile Italiei) și gnocco fritto (pernițe prăjite, umplute cu brânză sau carne, servite la micul dejun, alături de un cappuccino spumos).
Nu-i așa că vă lasă gura apă? Dacă mai pui celebra gelato, care se găsește în diverse sortimente și arome, atunci Italia poate fi considerată Paradisul street foodului european.
Clătitele franțuzești și peștele englezesc
Street foodul francez este renumit pentru crêpe, un tip foarte subțire de clătită, umplută cu brânză, fructe, legume, carne.
Cine ajunge în Marea Britanie nu poate să plece de acolo fără să încerce fish and chips (pește prăjit în aluat), servit cu cartofi prăjiți. Tradiția de a mânca pește în aluat crocant a fost introdusă în Anglia de imigranții evrei, spanioli și portughezi, care au locuit o vreme în Țările de Jos, înainte de a se stabili în Regatul Unit în secolul al XVI-lea. (...)
Mici cu muștar și plăcinte gustoase
Micii (sau mititeii), serviți cu muștar din abundență, se găsesc prin toate piețele românești și nu numai. Se pare că rețeta de bază își are originea în Balcani, în Serbia, cu puternice influențe otomane, întâlnindu-se pe vremuri și pe străzile din Grecia sau Turcia, de unde a fost preluată de bucătăria românească.
Și despre mititei există o legendă la fel de delicioasă precum preparatul în sine. Se spune că ar fi fost inventați în secolul al XIX-lea, într-o seară, la hanul „La Iordachi” din București, bine-cunoscut pentru cârnații săi, când bucătăria a rămas fără înveliș de intestine. În 1902, restaurantul bucureștean „Caru’ cu bere” îi avea în meniu, în varianta doar din carne de vită.
Un tip de street food românesc sunt și plăcintele, umplute cu brânză sărată sau dulce, mere, urdă și mărar, cu varză sau carne. După cum arată etimologia cuvântului, plăcinta își are originile în Roma Antică.
Cuvântul „plăcintă” provine din latinescul placenta, care înseamnă „tort”, și din grecescul plakount (tort plat). Brutarii greci își preparau pâinea cu ulei de măsline, ierburi și brânză. Existau doar două soiuri de prăjituri, numite libum și placenta. Libum era o prăjitură mică, folosită ca ofrandă zeilor. Pentru placenta, romanii au dezvoltat o rețetă mai complexă. Au creat astfel o prăjitură din făină fină, acoperită cu brânză, miere și frunze de dafin parfumate.
Street food de import
Să nu uităm de preparatele culinare din alte culturi, care au mare succes în România: souvlaki-ul grecesc (frigărui cu legume la grătar, servite deseori cu pita, cu sosuri, cu roșii și felii de ceapă sau cartofi prăjiți), shaorma, cu o veche istorie în spate (apărută în epoca medievală printre războinicii din Persia), diversele sortimente de pizza, burgerii, sandviciurile cu șnițel și salată verde.
Acest text este un fragment din articolul „Paradisul street food”, publicat în numărul 258 al revistei „Historia”, disponibil în format digital pe platforma paydemic.
Foto: Getty Images, Shutterstock
Mai multe pentru tine...
