Somalia - istoria unui stat aflat în război civil de 30 de ani

O bună parte a istoriei recente a Somaliei stă sub semnul războiului. De la trecerea sub guvernare colonială, la obţinerea independenţei şi o serie neîntreruptă de războaie civile cauzatoare de dezastre umanitare de proporţii nemaivăzute, Somalia nu a reuşit până astăzi să devină un stat stabil. Care sunt cauzele din spatele acestei instabilităţi cronice a statului somalez? Şi de ce nu a reuşit comunitatea internaţională să contribuie eficient la construirea unui viitor mai bun pentru populaţia somaleză?

Societatea somaleză

Precum majoritatea țărilor africane, Somalia este un stat căruia nu i se pot aplica regulile generale de funcționare statală așa cum le înțelege un occidental. Ca urmare a unui context istoric complex – colonizarea europeană – granițele Africii au fost trasate oarecum artificial. Spre deosebire, de exemplu, de Europa – unde secolul naționalităților și primul război mondial – au definitivat granițele conform unor principii relativ bine stabilite, în Africa lucrurile nu stau așa. O simplă privire aruncată asupra hărții continentului african demonstrează lipsa de naturalețe a granițelor statelor –geometrizarea excesivă (în comparație cu frontierele ”detaliate” ale Europei) nu a permis alcătuirea unor formațiuni statale uniforme din punct de vedere național sau etnic.

În rândul acestor state africane al căror curs istoric a fost determinat de puterile europene, Somalia reprezintă, dintr-un anumit punct de vedere, un caz mai fericit. A fost considerat ca fiind unul din puținele statele uniforme etnic – poporul somalez este o realitate istorică, iar statul de la 1960 avea o populație ce împărtășea o limbă, cultură și religie comună. Însă dacă aceste 3 elemente reprezintă baza unei națiuni somaleze, ele nu sunt și suficiente pentru a permite dezvoltarea unui stat centralizat. Tipul de societate din Somalia este complet diferit de societățile europene actuale, amintind mai degrabă de vremurile apuse ale Europei triburilor.

Societatea somaleză este majoritar nomadă, doar zona din sud favorizând din punct de vedere climatic dezvoltarea unei agriculturi sedentare. O lume permanent în mișcare, mereu în căutare de apă și pășuni, nu poate cunoaște dezvoltarea economică în sensul de acumulare și investire a surplusului. Orașele, așezări stabile, nu aduc niciun avantaj, astfel că ele nu se dezvoltă decât în anumite zone propice comerțului, iar structurile politice nu depășesc organizarea micro-universului familial sau tribal. În sânul acestui tip de societate s-au dezvoltat structuri de organizare specifice ce au permis triburilor nomade să ducă o existență relativ stabilă.

Perioada colonială. Independenţa

În secolul al XIX-lea, puterile europene au împărțit, în mod arbitrar, teritoriul poporului somalez în 5 regiuni distincte:protectoratul britanic Somaliland, Somalia Italiana, Côte Française des Somaliens, Districtul Frontierei Nordice (teritoriu al Kenyei) și regiunea Ogaden. Somalia de astăzi este formată doar din două dintre aceste cinci regiuni, cea britanică și cea italiană. Însă chiar și în aceste două regiuni, dezvoltarea de după 1920 a cunoscut două cursuri diferite:pe de-o parte, în Nordul controlat de britanici, societatea somaleză nu a fost afectată de administrația străină pentru că englezii nu au insistat să-și impună propriul sistem de organizare în fața celui traditional. Pe de altă parte, în zona sudică aflată sub conducerea Italiei fasciste, regimul autoritar nu avea cum să nu se opună sistemului indigen, astfel că vechile forme de organizare politico-socială au fost grav afectate. După independenţă și unirea celor două regiuni, în 1960, diferențele dintre cele două regiuni cândva unitare au afectat cursul dezvoltării statului.

După proclamarea republicii Somalia, în 1960, s-a mers pe varianta unui regim parlamentar. Însă vorbim de un stat fără o tradiție democratică, în care partidele politice s-au născut ca reprezentante ale clanurilor și nu ca rezultat al unei ideologii unificatoare. Partidul dominant a devenit Somali Youth Leage, partid naționalist apărut în perioada administrației britanice de după 1941. Nefiind un partid de clan, ci unul ce se dorea a fi național, SYL a devenit gruparea politică cea mai influentă și a ajuns să controleze practic toată puterea din stat.

Regimul lui Siad Barre. Colapsul.

Lovitura de stat din octombrie 1969 a transformat Somalia într-o țară socialistă, cu un sistem politic bazat pe partidul unic și o economie centralizată. Regimul a încercat să aducă în prim plan principiul unității tuturor somalezilor în detrimentul loialității față de clan. După înfrângera suferită în fața Etiopiei, regimul lui Siad Barre a început să se fisureze. Cele două elemente principale ce stăteau la baza construcției sale – Armata și ideea unei Somalii Mari – s-au prăbușit, astfel că Barre a trebuit să se reorienteze către sistemul clanurilor pentru a-și salva regimul.

În 1978, în contextul înfrângerii din Etiopia, un grup de ofițeri din clanul Majerteen au pus la cale o lovitură de stat în încercarea de a dărâma dictatura lui Siad Barre. Planul s-a soldat cu un eșec, iar răspunsul lui Barre a fost unul extrem de dur. Întregul clan Majerteen a fost făcut responsabil, astfel că răzbunarea dictatorului a fost îndreptată nu doar împotriva celor direct implicați în tentativa de lovitură de stat, ci împotriva clanului.

(Siad Barre)

Membrii tineri ai clanului au fugit în Etiopia, unde s-au alăturat unuia dintre liderii încercării eșuate din aprilie 1978, Colonelul Yussuf Abdullahi. Astfel, a luat naștere mișcarea de opoziție SSDF – Somali Salvation Democratic Front, care a primit sprijinul guvernului etiopian.

În condițiile în care își simțea autoritatea din ce în ce mai slăbită, Siad Barre a căutat salvarea regimului în clanurile tradiționale pe care cândva le renegase în virtutea ideologiei unitare. Pentru a răspunde amenințării clanului Majerteen, Barre s-a bazat în principal pe 3 clanuri:Marehan și Ogadeen, clanurile din care făceau parte părinții săi, și Dolbahante. Sistemul de patronaj constituit pe baza acestor 3 clanuri a acaparat curând toate funcțiile înalte din stat. Principala nemulțumire a venit din faptul că aceste clanuri făceau toate parte din aceeași mare familie – Darod, astfel că celelalte familii de clanuri au fost excluse din viața statului. Contestările au venit în mare parte din două direcții:din partea clanului Isaaq, majoritar în zona Somaliland, și a clanului Hawiye din centrul Somaliei. Alienarea sistematică a membrilor Isaaq a făcut ca cei aflați în exil în Marea Britanie să înființeze, în 1981, Mișcarea Națională Somaleză, grupare de opoziție care s-a mutat apoi în Etiopia unde s-a alăturat SSDF în lupta împotriva regimului lui Barre.

În 1988, simțindu-se amenințați de un posibil acord de pace între guvernul somalez și cel etiopian, membri SNM au pus la care o lovitură de forță în nordul Somaliei, atacând orașele Hargeisa și Burao. În paralel, în sudul țării, clanul Hawiye a început să-și organizeze propria mișcare disidentă, United Somali Congress. Lider al acestei mișcări a devenit generalul Farrah Aidid, un vechi erou al războiului din 1977-78. În scurtă vreme, conflictele s-au extins și în alte zone în afara nordului țării, astfel că s-a ajuns la un adevărat război civil. Într-un final, în ianuarie 1991 capitala a fost cucerită de mai multe grupări armate ale diverselor facțiuni politice, iar Siad Barre a fost nevoit să fugă.

Dispariția lui Siad Barre nu a adus și sfârșitul conflictului. Imediat după plecarea dictatorului, unul din liderii USC, Ali Mahdi, a fost proclamat președinte, însă Aidid și membri SNM și SPM (Somali Patriotic Movement) au refuzat să-l recunoască ca atare. A început astfel războiul pentru putere dintre facțiunile victorioase. Practic, în Somalia avem de a face cu două războaie civile diferite. Primul a fost purtat între guvernul lui Barre și opoziție;cel de-al doilea între diverși lideri și grupări care luptau pentru obținerea supremației în stat.

Cauzele prăbușirii statului somalez sunt atât de ordin extern, cât și de ordin intern. Pe plan extern, motivele trebuie căutate în moștenirea colonialismului european care a produs ruptura națiunii somaleze în 5 state diferite, impactului Războiului Rece și ale conflictelor cu statele vecine, în special războiul din 1977-1978 împotriva Etiopiei. Pe plan intern-contradicțiile dintre autoritatea statului centralizat și sistemul de funcționare a societății somaleze, bazat mai degrabă pe relațiile de rudenie. În plus, sfârșitul Războiului Rece a accelerat problemele interne ale Somaliei prin faptul că importanța strategică a statului în ochii Occidentului a scăzut, astfel că sprijinul extern a fost retras. Lipsit de resursele necesare pentru a-și finanța sistemul de patronaj, Siad Barre a pierdut controlul armatei și al țării.

Trebuie menționat faptul că răsturnarea regimului lui Barre a avut loc într-o perioadă în care atenția comunității internaționale era îndreptată spre conflictul din Golf;luptele de la începutul anului 1991 au trecut și ele neobservate. Abia lupta pentru capitala Mogadishu, din noiembrie 1991-februarie 1992 a atras atenția internațională asupra Somaliei.

Intervenţia internaţională. Menţinerea păcii vs. impunerea păcii

Implicarea ONU în criza din Somalia începe după ce situația disperată a populației somaleze ajunge în presa internațională. Primul pas a fost adoptarea rezoluției Consiliului de Securitate (CS) nr. 733, din ianuarie 1992, prin care se decide implementarea embargo-ului asupra armelor și negocierea unui armistițiu de încetare a focului pentru a permite acordarea de asistență umanitară.

După ce părțile aflate în conflict au acceptat încetarea focului la începutul lunii martie, s-au putut pune bazele unei forțe de menținere a păcii. Rezoluția 751 din 24 aprilie stabilea înființarea UNOSOM (United Nations Operation in Somalia), operațiune a cărei misiune era monitorizarea armistițiului în Mogadishu, asigurarea securității personalului ONU și escortarea resurselor umanitare către centrele de distribuție. Încă o dată, aceste decizii nu au avut efectul scontat. Numărul de personal trimis la Mogadishu (doar 50 de militari) a fost insuficient pentru a exercita chiar și cea mai mică autoritate în fața grupărilor somaleze, astfel că în august s-a decis sporirea numărului observatorilor și crearea a 4 zone de intervenție. Ulterior, numărul trupelor ONU a ajuns la peste 4.000, iar misiunea acestora includea și demobilizarea și dezarmarea facțiunilor, cât și asistarea acestora în procesul de reconciliere națională.

Misiunea UNOSOM I a fost una de menținere a păcii și poate că tocmai de aici s-a tras slăbiciunea acesteia. Forțele de menținere a păcii nu urmăresc obiective militare, nu se pot implica în acțiuni de luptă, fiind însărcinate cu medierea conflictului. Unul dintre gânditorii conceptului de peacekeeping, Lester Pearson, a definit această măsură ca o tehnică intermediară între simpla adoptare a unor rezoluții și lupta propriu-zisă. La drept vorbind, deși crearea unei forțe de menținere a păcii nu se poate face fără acordul părților aflate în conflict, dacă acestea ulterior nu colaborează cu trimișii ONU, eficiența acestor forțe este grav diminuată.

În condițiile eșecului misiunii UNOSOM I, modul de reacție a comunității internaționale față de evenimentele din Somalia era din ce în ce mai des criticat. Spre exemplu, într-un articol publicat în ziarul The New York Times, în data de 4 noiembrie 1992, purtând titlul Don't Forsake Somalia, se atrage atenția că dezastrul umanitar din Somalia ar trebui să fie primul în topul priorităților următorului președinte american, și că ONU ar trebui să facă tot ce îi stă în putință pentru a ameliora problema africană. În plus, autorul respectivului articol spune că, din moment ce armele folosite în războiul civil sunt exact armele acordate de America și URSS Somaliei în vremea când această țară era terenul unor bătălii strategice, acum este datoria morală a comunității internaționale să intervină pentru a preveni moartea a sute de mii de oameni.

După ce a devenit clar că misiunea UNOSOM a fost un eșec și că nu mai era un răspuns adecvat la tragedia din Somalia, Secretarul General al ONU, Boutros-Ghali, a atras atenția asupra faptului că era necesar ca ONU să-și revizuiască premisele și principiile pe baza cărora își definise eforturile din cadrul crizei. În acest sens, a definit 5 opțiuni posibile pentru poziția ONU față de conflictul din Somalia.Prima opțiune, considerată inadecvată din cauza proporțiilor la care ajunsese criza umanitară, ar fi fost păstrarea misiunii UNOSOM sub același principiu de non-intervenție și de menținere a păcii. O a doua opțiune era abandonarea misiunii și retragerea forțelor, dar aceasta echivala cu recunoașterea eșecului și, venind în paralel cu neimplicarea din Iugoslavia, ar fi prejudiciat credibilitatea organizației în sine.

Celelalte 3 opțiuni propuse de Boutros-Ghali mergeau pe direcția folosirii forței:UNOSOM ar fi putut interveni în forță în capitala Somaliei, un fel de demonstrație de putere care să descurajeze perturbarea eforturilor de ajutor. O altă variantă era lansarea unei operațiuni pe scară largă de impunere a păcii. Însă ultima din cele 5 opțiuni a fost cea pusă în practică, anume autorizarea, de către Consiliul de Securitate, unui grup de state care să deruleze o astfel de operațiune. Statele Unite s-au arătat dispuse să preia conducerea unei misiuni sub egida ONU pentru stabilirea unui regim sigur care să permită desfășurarea misiunilor umanitare.

Aceste considerații și-au găsit răspunsul în rezoluția 794 din 3 decembrie, prin care CS autoriza folosirea oricăror mijloace necesare pentru asigurarea distribuirii ajutorului umanitar populației somaleze, inclusiv folosirea forței militare. Astfel, UNOSOM a fost înlocuită de UNITAF – UN International Task Force.Operațiunea Restore Hope a fost foarte bine organizată din punct de vedere strategic și tehnic, însă nu a avut o politică generală bine structurată. Niciuna din țările care au contribuit la trupele UNITAF nu înțelegeau cu adevărat natura și scara conflictului din Somalia. Un oficial francez declara la sfârșitul anului 1992 că operațiunea va avea un succes rapid pentru că nu are de înfruntat decât adolescenți înarmați care se vor retrage imediat.

Scopul principal al misiunii UNITAF a fost repede atins:ajutorul umanitar a fost distribuit rapid în toată zona de intervenție. Însă din punct de vedere politic planurile au fost gândite incorect de la bun început. S-a căutat doar negocierea unei păci între principalele 2 grupări aflate în război, cea condusă de președintele Ali Mahdi și cea contestatară condusă de Farah Aidid.

În plus, au apărut diferențe între modul în care ONU, pe de-o parte, și SUA, pe de altă parte, înțelegeau scopul UNITAF. Guvernul american se concentra pe distribuirea ajutorului umanitar și s-a pronunțat clar împotriva implicării forțelor americane în dezarmarea Somaliei. În schimb, Boutros-Ghali declara că dezarmarea facțiunilor era absolut necesară pentru revenirea la condiții normale de securitate.În primele luni ale anului 1993, au fost organizate, sub egida ONU, două conferințe de reconciliere, la Addis-Ababa. Eșecul acestora provine, în primul rând, din faptul că au fost gândite pe model occidental, fără a ține cont de modalitățile specifice ale somalezilor de negociere a păcii. În al doilea rând, legitimitatea reprezentanților somalezi invitați era în unele cazuri îndoielnică.

La sfârșitul lunii ianuarie 1993, SUA a anunțat că își retrage o parte a trupelor, iar până în martie din cele 26.000 de trupe americane rămăseseră doar 1.400. În 26 martie, prin rezoluția 814, s-a făcut tranziția de la UNITAF la UNOSOM II. De data aceasta, importanța procesului de dezarmare a fost direct menționată în decizia CS.

Oficialii ONU deveniseră conștienți de faptul că era necesară restabilirea statului somalez, ceea ce implica și reunificarea țării. Însă, în timp ce Ali Mahdi era dispus să colaboreze cu ONU, generalul Aidid începea să perceapă comunitatea internațională ca aliați ai dușmanului său.

Dacă soluția era restabilirea unui regim cât de cât stabil, principala problemă era următoarea:autoritatea cui trebuia restabilită? Niciunul din liderii facțiunilor politice nu era un candidat viabil. Trebuia instituită autoritatea unei entități străine, precum ONU sau, poate, SUA. În plus, natura societății somaleze era în directă contradicție cu însuși conceptul de stat – Somalia era o țară divizată pe liniile clanurilor, astfel că era aproape imposibil de format un guvern de reconciliere națională.

Susținând că procesul de pacificare a Somaliei trebuie realizat de somalezi și nu de străini, Aidid a convocat o conferință de pace la Mogadishu fără autorizația ONU. Ca răspuns, UNOSOM II a organizat la rândul ei o conferință la care reprezentantul lui Aidid nu a fost invitat.

Tensiunile dintre Aidid și forțele UNOSOM II au atins punctul culminant în momentul în care 24 de soldați pakistanezi au fost uciși în timpul unei operațiuni. Imediat după aceea, a fost votată rezoluția 837 prin care erau autorizate operațiuni militare împotriva ”celor responsabili de atacuri armate împotriva forțelor ONU”. După iunie 1993 UNOSOM II a devenit o nouă facțiune, un alt clan luptând pentru putere. Practic, odată cu rezoluția 837 s-a făcut trecerea de la peacekeeping la peace enforcement.

În același timp, SUA și-a angajat din nou trupele în Somalia, iar confruntările armate ale UNOSOM II cu diversele facțiuni s-au înmulțit. Pe 3 octombrie o misiune în Mogadishu s-a terminat prin doborârea a două elicoptere americane și moartea a 18 soldați, iar la scurtă vreme Washington-ul a anunțat, din nou, retragerea trupelor. Ulterior, majoritatea țărilor au început să-și micșoreze contribuția la UNOSOM II, iar mandatul misiunii a fost prelungit până la 31 martie 1994. Mandatul UNOSOM II a fost ulterior extins, însă forțele țărilor occidentale fuseseră deja retrase, rămânând doar trupe ale țărilor din lumea a treia. În cele din urmă, în martie 1995, UNOSOM II s-a retras definitiv din Somalia.

(Doborârea elicopterului Black Hawk Down a devenit, în 2001, şi subiectul unui film la Hollywood, Black Hawk Down)

Retragerea UNOSOM din Somalia nu a fost urmată de o reluare a războiului civil. În unele zone comunitățile au recurs la instituțiile tradiționale, precum rolul bătrânilor sau legea cutumiară (xeer) pentru a rezolva conflictele, și s-au dezvoltat structuri locale de guvernare.

După ce guvernele occidentale au renunțat la a se mai implica în Somalia, inițiativele diplomatice au venit din partea statelor vecine, cu precădere Etiopia, motivată atât din motive geopolitice și de securitate, dar și economice. Pe lângă Etiopia, Egiptul, Libia și Liga Arabă s-au arătat și ele interesate de rezolvarea problemei somaleze, iar interesele divergente dintre aceste țări care s-au oferit să sprijine reconcilierea Somaliei au complicat și mai mult situația internă.

În anul 2000, guvernul din Djibouti a găzduit o Conferință Națională de Pace la Arta care s-a concretizat prin formarea unui Guvern National de Tranziție (TNG). Acest succes a fost obținut prin faptul că s-a mers dincolo de liderii clanurilor și s-a căutat reprezentativitate la nivelul întregii societăți. TNG-ul a fost prima autoritate de la căderea lui Siad Barre care a reprezentat Somalia la ONU. Guvernul a fost sprijinit de ONU și de unele state arabe, dar nu și de Etiopia. Pe plan intern, guvernul nu a acționat în sensul reconcilierii naționale. S-a asociat clanurilor puternice din capitală și clasei de afaceri, dintre care făceau parte și Islamiști. Astfel, s-a conturat coaliția de opoziție susținută de Etiopia (îngrijorată de grupurile islamiste din Somalia), Somali Restoration and Reconciliation Council-SRRC.

De ce medierea internaţională a eșuat în Somalia

Ken Menkhaus, profesor american de științe politice care a servit drept consultant pe probleme politice în Somalia în perioada 1993-1994, susține că intervențiile diplomatice în Somalia au eșuat din cauza lipsei de voință politică, neînțelegerea crizei și confuzia făcută între construirea statului și reconciliere.

În primul rând, medierea externă din Somalia a avut de înfruntat mai multe probleme, începând cu cele ridicate de colapsul total al statului, făcând astfel necesară, pe lângă reconciliere, și resuscitarea statului. În plus, chestiunea reprezentării a fost un punct fragil pe tot parcursul conflictului, fiind greu de găsit reprezentanți care să se bucure atât de legitimitate, cât și de autoritate.

Una din cele mai importante probleme-și poate cea care a fost cel mai greu de înțeles de către mediatorii străini – a fost reticența somalezilor față de ideea restaurării unui guvern central. Din cauza experiențelor trecute, pentru mulți somalezi puterea centrală reprezintă o posibilă amenințare și instrument de represiune. Mai mult decât atât, interesul extern pentru restabilirea statului centralizat, mai ales după 9/11, a creat somalezilor impresia că procesul de construire a păcii a devenit unul condus mai degrabă din afară decât din interior.

Apoi, unele probleme derivă din însăși natura societății somaleze. Predispoziția pentru o dinamică centrifugă, împreună cu întregul sistem al clanurilor, au făcut ca nicio coaliție să nu fie suficient de puternică și durabilă.

Nu în ultimul rând, procedurile de mediere nu au ținut cont de practicile tradiționale de rezolvare a conflictelor, ceea ce a creat o falie între cele două tabere de la masa de negocieri. În plus, cunoașterea dinamicii politice somaleze de către diplomații străini a fost de cele mai multe ori prea slabă pentru a înțelege complexitatea fenomenenlor cu care aveau de a face.

Prin eșecurile proceselor de negociere criza somaleză s-a prelungit, căci cu fiecare eșec rupturile se adânceau și neîncrederea în celălalt devenea din ce în ce mai mare. Întrebat de ce procesele de pace eșuează, Sultan Said, un Bătrân din regiunea Puntland, a dat două motive:în primul rând, faptul că mulți dintre participanți nu sunt sinceri, vin cu propriile lor agende și sunt dispuși să compromită întregul proces dacă nu obțin ceea ce își doresc. Cel de-al doilea motiv stă în faptul că procesele de pace la nivel național devin aproape întotdeauna subiect al manipulărilor țărilor străine care se aliniază diverselor grupări.

Menkhaus susține că cea mai mare greșeală a mediatorilor externi a fost aceea de a echivala restabilirea unui guvern central cu o reconciliere de succes. O altă greșeală a stat în modul de abordare a crizei. Inițiativele diplomatice din Somalia nu s-au bazat pe o cunoaștere amănunțită a politicii și culturii naționale somaleze, iar neînțelegerea sau, mai grav, înțelegerea greșită a fenomenelor a dus la eșecul încercărilor de negociere.

Mai mult, eforturile de mediere s-au bazat mai mult pe planuri amănunțite din punct de vedere tehnic decât pe o strategie de reconciliere, transformând eforturile de mediere în simple răspunsuri prompte la o serie de crize, când de fapt problema reconcilierii necesita mult mai mult decât atât.

(După mai bine de 20 de ani război civil, capitala Somaliei este şi astăzi dominată de ruine)

Totuși, în ciuda greșelilor, s-au tras și o serie de concluzii utile care vor putea sta la baza unor inițiative diplomatice viitoare mult mai bine pregătite.. Spre exemplu, a devenit clar că procesul păcii trebuie să aparțină somalezilor, altfel și-ar pierde repede legitimitatea. Tot în acest sens, e necesar ca practicile tradiționale de reconciliere să fie alăturate inițiativelor de tip occidental. Procesele de pace somaleze se bazează pe principiile de mediere, reconciliere și consens. Decizia prin consens este esențială în Somalia pentru că numai acest tip de decizie are o adevărată autoritate, părțile din conflict având dreptul de a respinge orice aranjament care nu le convine. Astfel, un prim pas în vederea dezvoltării unei politici de securitate, trebuie înțelese modurile în care somalezii își rezolvă conflictele. foarte important să se facă diferența între două concepte foarte diferite:construirea statului și construirea păcii. Acestea nu sunt sinonime. Construirea statului presupune consolidarea autorității guvernamentale, iar construirea păcii se bazează pe compromis și consens. Reconcilierea nu se realizează prin simpla instaurare a unui guvern central sau prin acorduri de divizare a puterii. În cultura somaleză, recunoașterea greșelilor și a responsabilității de agresor este o parte absolut necesară în procesul de reconciliere.