Cuza, în umbra masoneriei?
După 1990, multe dintre subiectele considerate tabu în epoca anterioară au început să fie discutate în societatea românească și, foarte des, în registrul senzaționalului. Un astfel de exemplu l-a reprezentat legătura dintre masonerie și marii oameni de stat ai României secolelor XIX și XX. Pentru epoca modernă au început să fie vehiculate numele lui Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu și, desigur, și cel al lui Alexandru Ioan Cuza. În cazul primilor trei existau documente și mărturii certe, dar „dosarul” Cuza era neclar.
Domnul Unirii de la 1859 fusese susținut de numeroși membri ai masoneriei, avusese în jurul său colaboratori apropiați care erau membri ai acestei organizații și, cumva, era de la sine înțeleasă și probabilitatea să fi fost şi el legat, prin jurăminte secrete, de masonerie încă din anii de dinainte de a fi ales domnitor.
Cele mai multe dintre lucrările de istorie modernă publicate după 1990 nu menționează, în lipsa unor documente clare, apartenența lui Cuza la masonerie. Câteva, puține, lasă să se întrezărească și această ipoteză. Redacțiile ziarelor au avut alte păreri! Senzaționalul și misterul dintotdeauna s-au vândut bine, iar hârtia suportă orice. Drept urmare, întâlnim în publicații naționale ori locale opinii care converg către teza că Alexandru Ioan Cuza a fost membru al masoneriei, că a fost venerabilul unei loje din Galați etc.
Iată și un exemplu: în hebdomadarul cultural „Cronica”, Neagu Djuvara oferă, în 1990, un interviu în care afirmă: „În primul rând, cei mai importanți conducători de la 1848, inclusiv mari boieri ca Ion Câmpineanu, Ion Ghica ‒ nepotul lui, frații Golescu, frații Brătianu, Cuza, toți au fost masoni. Aș spune, deși nu există probe sigure, dar știți cum e și la un proces ‒ când toate indiciile duc către o concluzie, nu ai nevoie de un document scris, aș spune deci că alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei și al Munteniei nu a fost întâmplătoare. El a fost ales fiindcă avea cel mai mare grad de mason din România și fiindcă era Marele Maestru al Lojei «Steaua Dunării» de la Galați, care se înființase cu numai 6 ani înainte. Unirea s-a făcut prin masoni, într-un sens ideal pentru țara noastră. Până aici am putea spune că rolul lor a fost eminamente pozitiv”.
Putem adăuga, zicem noi, în spiritul ideilor de mai sus, și afirmațiile din cunoscutul dicționar al lui Daniel Ligou, unde se arată că Alexandru Ioan Cuza era, în 1859, venerabilul Lojei Steaua Dunării, că reformele modernizatoare ale domnului sunt rodul școlii masonice, dar şi conflictul ulterior al lui Cuza cu masonii și organizarea de către aceștia a detronării sale.
Alte surse arată că inclusiv în familia Cuza ar fi fost masoni. Astfel, străbunicul patern, Ioniță Cuza, ar fi fost, în 1776, membru în Loja Moldova de la Iași. A fost mason și Gheorghe I. Cuza, unul dintre fiii lui Ioniță, iar la 1847, în loja din Iași Neamul nostru, apare un alt Cuza.
În căutarea unei scrisori care să facă lumină
Mai recent, într-un interviu publicat în anul 2015 în ziarul „Adevărul”, Horia Nestorescu-Bălcești, autorul unor lucrări apreciate privind această temă a masoneriei și o personalitate a cercetării istoriei francmasoneriei din România, a afirmat despre subiectul apartenenței lui Cuza la masonerie următoarele: „Nu sunt acte, există o scrisoare pe care mă zbat s-o găsesc a mamei viitoarei sale soţii, doamna Elena. Îi scria maică-sa, înşirând calităţile viitorului ginere. Încheia cu următoarea propoziţie: «Şi pe deasupra mai e şi mason». Deci era o calitate pe deasupra celorlalte calităţi. Încă un element ce poate fi luat în considerare este că detronarea lui Cuza, ca şi a lui Bibescu, la 1848, s-a făcut cu mănuşi, adică o caleaşcă l-a condus până la graniţă, fără violenţă, fără obrăznicii. Mai ales că toţi, şi cei de lângă Cuza şi cei împotriva lui, erau masoni”.
Iată o privire echilibrată, argumentată pe o bună cercetare a documentelor, și care lasă totuși spațiu și viitorului: ipoteza existenței unei astfel de scrisori este frapantă, ea poate oricând să depășească lacunele documentare ale prezentului și să probeze această apartenență.
În schimb, considerăm că procesul pașnic al abdicării lui Cuza, escortarea sa până la graniță și menajarea persoanei și a rangului său oferit de conspiratori nu s-au datorat în mod necesar apartenenței domnului la masonerie.
A fost singura soluție corectă pentru ca finalitatea acțiunii să aibă succes. Pentru ca aducerea unui prinț străin să fie acceptată de toți, simbolul de la 1859, Cuza, trebuia respectat și nu batjocorit ori asasinat. În caz contrar, o parte a armatei, dar și a locuitorilor țării s-ar fi revoltat și nu ar fi agreat niciodată soluția conspiratorilor, dar aici intrăm în zona istoriei contrafactuale.
Fragmentul face parte dintr-un text publicat în numărul 267 al revistei „Historia” (revista:267), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 aprilie - 14 mai, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: MNIR
Mai multe pentru tine...
