Sfârșitul Sfântului Imperiu Romano-German
Sfântul Imperiu Romano-German a supraviețuit timp de mai bine de 1000 de ani, învingând toate provocările istoriei, însă a sfârșit distrus de Napoleon în anul 1806.
După cum remarca Voltaire, poate că acest stat n-a fost nici sfânt, nici roman și nici măcar un imperiu propriu-zis, dar cu toate acestea existența sa s-a întins pe 1000 de ani, de la încoronarea lui Carol cel Mare în anul 800 și până în 1806. Un amestec pestriț de regate mai mult sau mai puțin independente, principate laice și ecleziastice și orașe libere, Imperiul Romano-German a fost distrus definitiv de împăratul francez Napoleon Bonaparte la începutul secolului al XIX-lea.
Procesul de destrămare a imperiului începe în momentul în care teritoriile germane de pe malul vest al Rinului sunt anexate de Franța în 1801, conform tratatului de la Lunéville. Prin acest tratat, împăratul habsburg Francisc II, conducătorului imperiului, a fost obligat să accepte consecințele victoriilor franceze de la Marengo și Hohenlinden din anul precedent. Napoleon a fost însă destul de generos, căci potrivit tratatului, liderii germani care pierdeau teritorii la vest de Rin urmau să fie compensați în alte părți ale imperiului, pe seama statelor ecleziastice.
La est de Rin, asta i-a permis lui Napoleon să reorganizeze spațiile germane, reducând drastic numărul de state, secularizând sau desființând statele ecleziastice și abolind drepturile orașelor libere. Intenția francezilor era clară:crearea unui grup de state-satelit dincolo de Rin, organizate într-o manieră mai rațională și mai ușor de controlat. Astfel, numărul statelor imperiale scade de la+300 la mai puțin de 100, diminuând serios autoritatea dinastiei de Habsburg.
Statele germane mai mari n-au fost tocmai nemulțumite de oportunitatea de a-și „înghite” vecinii mai mici. Austria și Prusia au câștigat teritorii după reorganizarea din 1803, însă Napoleon s-a asigurat ca cele mai mari câștiguri teritoriale să revină unor state precum Bavaria, Württemberg sau Baden, care nu erau suficient de mari încât să reprezinte o amenințare pentru Franța.
În 1805, Austria se alătură noii coaliții de puteri europene decise să-l învingă pe Napoleon, însă la finele aceluiași an, austriecii și rușii sunt zdrobiți în bătălia de la Austerlitz. După aceea, Napoleon se amestecă din nou în spațiile germane, organizând o Confederație a Rinului, controlată de el însuși și în alianță cu Franța. Oficial, liderul acestei confederații era Karl Theodor, Arhiepiscopul de Mainz și Mare Duce de Frankfurt. In total, 16 state s-au alăturat acesei confederații ce se întindea de la Elba până la Alpi. Creând acest stat vasal al Franței, Napoleon a annunțat că Sfântul Imperiu Roman de națiune Germană și-a încetat de factoexistența. Statele confederate și-au proclamat oficial secesiunea față de imperiu pe 1 august 1806, iar în data de 6 august, împăratul Francisc accepta inevitabilul, renunțând la coroana imperială pe care Habsburgii o purtaseră timp de aproape patru secole, mulțumindu-se doar cu titlul de împărat al Austriei.
Talleyrand i-a recomandat atunci lui Napoleon negocierea unei alianțe franco-austriece pentru dominarea întregii Europe, însă Napoleon nu era interesat. Tot în acel an, i-a învins pe prusaci la Jena și a ocupat Berlinul, de unde a proclamat instituirea unei blocade asupra comerțului britanic. Schimbările în spațiul german au continuat :Saxonia s-a alăturat Confederației, iar Napoleon creează un regat al Westfaliei pentru fratele său, Jerome, și îi convinge pe toți liderii statelor germane, cu excepția Austriei și Prusiei, să adere la Confederație.
Ironia este că, pe termen lung, consecințele acestei politici în spațiul german vor fi stimularea naționalismului german și crearea unei Germanii unite care va deveni marele rival al Franței în secolul XX.
Sursa:History Today
