Scandinavia = Vikingi?

Când ne referim la Scandinavia, gândul ne poartă – pe deplin justificat – la vikingi.

Ei au trăit în toate cele trei țări (Suedia, Norvegia, Danemarca), de unde s-au răspândit, de-a lungul secolelor, în toate zările.

Evident că există diferite teorii cu privire la etimologia denumirii, cele mai îmbrățișate semnificații având ca reper vechea limbă norvegiană: „participanți la o expediție de pradă” sau „cei care luptă pe mare”.

Cel mai vechi raid documentat a fost cel din 793 d.Chr., asupra mănăstirii Lindisfarne din regiunea engleză Northumberland, cercetări de dată mai recentă oferind prezumția că vestul Europei a fost subiect al unor asemenea expediții și anterior acestei date.

Să nu uităm că, pe la 860 d.Chr., vikingii au ajuns în Islanda, locuită, la acea vreme, de puțini călugări irlandezi, pentru ca, pornind de acolo, să ocupe, în 986, și teritorii din Groenlanda, după ce aceasta fusese colonizată anterior de inuiți (eschimoși), migrați (începând de prin 2.500 î.Chr.) de pe actualul teritoriu al Canadei.

De fapt, pentru a respecta adevărul prezentat de scrierile vremii și de istorici, Erik cel Roșu (expulzat din Islanda din cauza multiplelor crime comise) a ajuns pentru prima oară în Groenlanda în 982, s-a întors în Islanda și a revenit în 986, înființând două așezări, una în est și cealaltă în vest.

Brutali, dar nu numai

Imaginea generală a vikingilor este cea a unor oameni extrem de puternici, brutali, cruzi și nemiloși, războinici și atât, dar – afirmă tot mai mulți istorici – aceasta este doar o fațetă, adevărată ce-i drept, creată cu precădere de clericii din vestul Europei de la vremea respectivă.

Vedere aeriană a unui sat viking de lângă Muntele Vestrahorn din Peninsula Stokksnes, Islanda

Aceștia au consemnat doar evenimentele violente, inclusiv participarea lor ca mercenari sau gărzi în cadrul armatei bizantine. Dar prea puțini au recunoscut că mulți dintre regii lor au fost activ implicați pe eșichierul politic european. Inginerii vikingi au construit fortărețe și poduri, iar comercianții au făcut negoț în cele mai îndepărtate regiuni, mulți au fost exploratori, ei fiind primii europeni ajunși în America, tot așa cum aceiași vikingi au înființat colonii comerciale.

Ei au lăsat urme și în limba engleză, o serie de localități din Normandia având denumiri care fac trimitere la perioada vikingilor. Să nu uităm că tot ei au înființat principalele orașe irlandeze, cum ar fi Dublin, Cork, Limerick sau Waterford.

Se poate vorbi mult despre viața, cultura și tradițiile vikingilor, dar, cum rândurile de față se referă cu precădere la elită, voi mai spune că, în general, regele viking (fie al micilor regiuni sau al teritoriilor mai mari, unificate) trebuia să fie descendent dintr-un rege pe parte paternă sau maternă.

Regii erau aleși, mai mulți membri ai familiei (niciodată o femeie) putând să emită pretenții. În general se ajungea la un consens, iar când acesta nu era posibil, fie regatul era împărțit, fie pretendenții domneau împreună. Bineînțeles că, încadrându-se în tabloul general medieval european, nu puține au fost evenimentele dramatice, intrigile, alianțele de moment, trădările și luptele fratricide.

Fragmentul face parte din grupajul „Scandinavia. De la luptele pentru supremație la raiul protecției sociale”, publicat în numărul 257 al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 iunie - 14 iulie, și în format digital pe platforma paydemic.