Şapca, declaraţie politică într-o lume în mişcare

Obligatorie iniţial pentru englezii de condiţie joasă, şapca a devenit un obiect vestimentar favorit atât pentru aceştia, cât şi pentru cele mai înalte feţe ale nobilimii. Ceea ce a impus-o a fost utilitatea sa incontestabilă. Şapca nu a scăpat nici de simbolistica revoluţionară, mai toţi şefii comuniştii fiind vajnici purtători de şepci.

Copil sau adult, bărbat sau femeie, este imposibil astăzi să nu avem în dulapul cu haine o banală şapcă. O purtăm fie vara, fie iarna, fie când mergem să facem sport, fie când afară plouă cu găleata. Confecţionată dintr-o simplă capă de pânză de obicei matlasată, la care este ataşat un cozoroc sau o bordură de stofă impermeabilizată, şapca este nelipsită din garderoba noastră.

Utilizarea şepcii, reglementată prin lege

Ea este, fără doar şi poate, o invenţie englezească a secolului al XIV-lea. Se pare însă că şi italienii ar fi folosit, în aceeaşi perioadă, un obiect vestimentar asemănător numit bonetă, istoriile celor două intersectându-se nu odată (cel mai semnificativ, în lumea Mafiei italiene şi a frăţiilor irlandeze din Statele Unite, la începutul secolului trecut).

Britanicii însă au înţeles să reglementeze prin lege utilizarea şepcilor. Astfel, în 1571, a fost elaborat de către Parlamentul britanic un act normativ prin care se urmărea stimularea consumului de lână, astfel că s-a decretat ca duminicile şi de sărbători orice bărbat cu vârste mai mari de 6 ani, exceptând nobilimea şi persoanele educate, să poarte pe cap şapcă, altminteri erau pasibili de amendă.

Legea nu a fost abrogată până în 1597, iar acest răstimp a imprimat în mentalul colectiv britanic ideea că şapca este un însemn al clasei de jos, bună pentru meseriaşi sau ucenici, dar nu şi pentru aristocraţi.

Cert este că, până în secolul al XIX-lea, şapca este sistematic purtată de membrii clasei muncitoare, mai ales în Marea Britanie şi Irlanda. Cumva însă, acest obiect de îmbrăcăminte şi-a croit drum şi către clasele nobiliare, nu de puţine ori membrii aristocraţiei de la ţară fiind văzuţi purtând şepci la ţinutele neprotocolare.

Însemn al lumii noi

În secolele XIX şi XX, băieţii tineri din Marea Britanie şi SUA acceptă şapca drept obiect vestimentar indispensabil. Pe la 1900-1920, popularitatea ei creşte exploziv, mai ales în rândul tinerilor. Imigranţii englezi care au plecat în SUA au luat cu ei moda şepcilor. Aceasta a prins foarte tare nu la muncitorimea americană, ci la tinerii americani în general care au văzut în ea comoditate, utilitate şi chiar eleganţă, de vreme ce au îndrăznit să o asorteze până şi la costum. Este şi un obicei care demonstrează, odată în plus, respectul cultural pe care americanii, în ciuda divergenţelor politice, l-au avut faţă de bătrînul continent european şi faţă de Anglia în special. Aşa se face că, dacă în Marea Britanie poartă şapcă în special tinerii muncitori, în SUA este adoptată de toţi băieţii, iar taţii lor nu întârzie să şi-o pună şi ei pe cap. E purtată la şcoală, la ţinutele casual şi chiar la costum. Nu mai vorbim că este nelipsită de pe capul băieţilor vânzători de ziare sau a conducătorilor de taxi. Se poartă pe stadion, pe stradă, la vânătoare sau la pescuit. Este practică, apără de soare sau de ploaie şi poate fi găsită şi în zonele rurale şi în cele urbane, fără diferenţe sociale, la fel de democrată ca sistemul social-politic american;un însemn general al lumii noi, al generaţiei tinere care e pe punctul să se impună în faţa generaţiei jobenului, aşa cum visul american reprezenta ascensiunea continuă pe scara socială a marginalilor şi nou-veniţilor.

Şapca era o declaraţie politică într-o lume în mişcare. Dar dacă în Lumea Nouă ea marca o luptă între generaţii pe de-o parte şi, pe de alta, între culturi, în Europa estică şapca trasa graniţa dintre clasele sociale şi despărţea proletariatul de lumea protipendadei cu căciulă de nutrie. Şapca va căpăta conotaţii revoluţionare, toţii şefii bolşevici şi comunişti manifestând, rând pe rând, o dragoste nebună faţă de banala şapcă. Şi cum altfel, din moment ce pentru mulţi dintre ei, aceasta era un simbol al clasei muncitoare. Stalin, Lenin, Ceauşescu, dictatori mai mult sau mai puţin feroce şi urmaşii lor postcomunişti ţineau musai să fie asociaţi cu cei pe care pretindeau că-i reprezintă şi din rândurile cărora se iviseră. Şi unde puteau să poarte mai bine şapca decât atunci când făceau băi de mulţime, în timpul „vizitelor de lucru”...

„Pălăria lui Lennon”

În timp ce jumătate din Europa îşi îndesa şapca pe urechi neavând încotro în fiecare dimineaţă când pleca la muncă, jumătatea occidentală a lumii se isteriza în faţa unei banale şepci de pescar din Grecia.

Foto:Fidel Castro (stânga) în 1959 şi John Lenon în 1964

Tot un englez se făcea vinovat de acest lucru. E drept că unul celebru – John Lennon. Se întâmpla la mijlocul anilor 1960, mai exact în 1964, când, în timpul primului turneu al formaţiei The Beatles în SUA, vedeta formaţiei a apărut cu o şapcă

neagră pe care pescarii o poartă în Grecia atunci când ies pe mare. De atunci, obiectul de îmbrăcăminte a făcut carieră fiind cunoscut drept „pălăria lui Lennon”.

Astfel de „pălărie” găsim şi pe capul cantautorului Bob Dylan, în 1962. Alt adept al acestei mode este artistul folk-rock Donovan, care a pozat cu şapcă pentru coperta discului „Catch the Wind”. Denimul este materialul cel mai des utilizat în această perioadă, la concurenţă cu un altul – catifeaua.

Se pare că fiecare generaţie de artişti a fost sortită să redescopere, la rândul ei, farmecul şepcii. Este cazul lui Liam Gallagher, solistul trupei Beady Eye, în 1990, dar şi a chitaristului formaţiei Ocean Colour Scene, Steve Cradock.

Şapca e şi astăzi populară printre englezi

Să nu ne imaginăm însă că şapca este un accesoriu folosit exclusiv de bărbaţi. Femeile şi l-au apropriat, printre ele numărându-se prima soţie a lui John Lennon, Cynthia, Prinţesa Anne, actriţa Diana Rigg (Emma Pell în filmul „The Avengers” – Răzbunătorii) şi Juliet Harmer (Georgiana Jones în serialul BBC „Adam Adamant Lives”, realizat în anii 1966-1967). Stilul a fost recreat de actriţa Sienna Miller în rolul Edie Sedgwick, o femeie muncitoare din anii 1960, din filmul „Factory girl”, peliculă turnată în 2007.

Marii actori din Cetatea Filmului nu au rămas nici ei indiferenţi în faţa şepcii, nu de puţine ori actori precum Brad Pitt, Samuel Jackson, Will Smith, Justin Timberlake, Ashton Kutcher putând fi văzuţi cu şepci din materiale şi în ocazii dintre cele mai diverse.

Şapca a cucerit până şi simandicoasele curse de la Ascot, chiar dacă aceste obiecte vestimentare sunt uşor diferite;adică au o rezistenţă mai mare şi o formă rotunjită, nu plată, iar materialele sunt fie fetru, fie lână.

Pentru utilitatea sa incontestabilă, şapca a rămas şi astăzi populară printre englezii care locuiesc în mediul rural, agricultori, dar şi printre cei care ţin să fie asociaţi cu vechea generaţie. Ea nu mai este aşadar restricţionată în funcţie de vârstă şi de condiţia socială, însuşi Charles, prinţul de Walles, fiind fotografiat de nenumărate ori purtând şapcă de stofă atunci când se află la nenumăratele sale reşedinţe de la ţară.

Chipiul lui Sherlock Holmes, faimos ca şi stăpânul său

În zilele noastre, obiectul vestimentar cunoaşte o nouă tinereţe, fiind adoptat şi asortat chiar şi cu tricouri de către tinerii skinheads, punk sau hip-hop. Hipsterii (termen socio-cultural sau mai bine zis subcultural, pe care nu cred că ştie să-l definească cineva cu adevărat, dar pe care mulţi dintre tineri l-au adoptat ca fiind reprezentativ pentru ei şi segmentul social din care fac parte) şi-au creat şi un stil vestimentar propriu:vedem astăzi nu de puţine ori fulare şi eşarfe „asortate” cu tricouri şi şepci, într-un talmeş-balmeş vestimentar care îi şochează chiar şi pe cei cu vederi vestimentare liberale.

Sora mai mică a şepcii e chipiul, Sherlock Holmes fiind cel mai cunoscut purtător, cascheta sa din tweed bej fiind la fel de cunoscută ca şi stăpânul său.

Ca parte a uniformei de lucru a şoferilor de taxi, a şefilor de tren, a portarilor sau a gărzilor de securitate, cascheta, ruda cazonă a băştii, devine foarte la modă în secolul al XIX-lea.

Armata americană adoptă chipiul în timpul războiului americano-mexican din 1846-1848 pentru simplul fapt că era mai comod şi mai adecvat climatului cald. Rând pe rând, toate armatele adoptă cascheta ca soluţie vestimentară, mai ales în rândul ofiţerilor. De multe ori, cascheta, mult mai voluminoasă şi mai pretenţioasă, este prezentă în special la ceremonii şi e dublată în ţinuta de campanie de o beretă sau de chipiu, ambele mult mai stilizate şi mai practice, croite din pânză pe care sunt însemne militare.

Sportul nu rămâne nici el mai prejos, baseball-ul şi ciclismul fiind doar două exemple în acest sens. În aceste din urmă cazuri, caschetele în cauză au şi rol de protecţie. Dar despre cum şi de ce se îmbracă sportivii într-un anume fel vom vorbi într-un număr vitor.