Rezistența prin umor: Revista Urzica

În 1949, când primul număr al revistei „Urzica” vedea lumina tiparului, România se afla în plin proces de stalinizare. Umorul trebuia domesticit și transformat în instrument politic-educativ.

La început, revista a fost o prelungire vizuală a directivelor de partid. „Urzica” avea misiunea oficială de a înfiera „elementele” care frânau construcția socialismului: chiaburul, imperialistul american, contrarevoluţionarul și leneșul. Caricaturile erau violente, adesea grotești, menite să dezumanizeze „dușmanul de clasă”. Totuși, sub acest înveliș ideologic rigid, s-a format o primă generație de graficieni care au învățat să stăpânească linia și compoziția, pregătind terenul pentru ceea ce avea să devină școala românească de caricatură, scrie Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), pe pagina de Facebook a instituției.

Pe măsură ce regimul comunist a trecut prin destalinizarea de la mijlocul anilor '60, „Urzica” și-a schimbat profilul. Atacul brutal a fost înlocuit de o ironie mai fină, orientată spre moravurile sociale. Este perioada în care nume precum Matty Aslan, Albert Poch, Nell Cobar, Puiu Manu, Denes Molnar sau Mihai C. Papuc devin repere naționale.

Revista a început să publice nu doar caricatură politică externă (unde era permis să critici Occidentul), ci și „umor de situație” care reflecta viața cotidiană a românului: cozile, birocrația, calitatea proastă a produselor, micile aranjamente. Pentru cititor, „Urzica” era o supapă. Pentru stat, era un barometru al nemulțumirii populare, controlat cu grijă.

Documentul din 1987, identificat în arhiva CNSAS, redă mecanismul cenzurii din presa scrisă, aplicat riguros şi sistematic. În ultimul moment, chiar înainte de tipărirea numărului 12 din 1987 al revistei „Urzica”, un desen care nu era conform cu etica şi echitatea socialistă a atras atenţia ochiului vigilent al unui informator din cadrul redacţiei revistei.

Desigur, nu avem caricatura retrasă de la tipar, însă, prin „bunăvoinţa” aceluiaşi informator redactor, avem o descriere exactă a materialului interzis la publicare, laolaltă cu mărturia unui gest de curaj. Un gest de curaj cu atât mai excepţional cu cât se petrecea în anul 1987, imediat după revolta muncitorilor braşoveni, într-o lume gri, cu speranţă muribundă, în care glasurile oamenilor care cereau respectarea drepturilor au fost înăbuşite cu violenţă.

SMB/122 101

Primit: Cpt. Dosan I

Sursa: "TRIFU"

Nr. 00 / 1-XII-87

Strict Secret

Ex. unic

Notă

În ziua de 30 noiembrie a sosit de la tipografie ozalidul (faza de șpalt machetat și refotografiat într-o singură culoare) revistei "Urzica" nr. 12/1987 (pe luna decembrie). Conform procedurii curente, un exemplar a fost trimis la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, al doilea la Secția de Propagandă și Presă a C.C. al P.C.R., pentru avizare, iar al treilea a rămas în redacție, urmând a se face pe el modificările ce vor fi sugerate de cele două organe de avizare amintite mai sus.

La pagina 16 (coperta a II-a a revistei), în colțul din dreapta-sus, se află o caricatură realizată de Mihai C. Papuc. În caricatură e prezentat un toboșar care bate toba, fiind incluse simultan trei elemente simbolice:

1- Toboșarul este un cetățean cu hainele acoperite cu zăpadă, pe cap poartă o căciulă care are o steluță în dreptul frunții. După expresia feței și după atitudine (la care se adaugă zăpada de pe el), tremură de frig;

3- Toba nu e tobă, ci o canistră de benzină, goală;

3- Bățul cu care bate toba (canistra goală) nu este băț obișnuit, ci un os mare, pe care n-a mai rămas nici un pic de carne.

Rămîne de văzut dacă e oportună publicarea unei caricaturi ce include, simbolic, frigul-foamea-lipsa de carburanți.

01 decembrie 1987

NO [nota ofiţerului]

Sursa a furnizat materialul ca urmare a sarcinii de supraveghere a materialelor care urmează să fie publicate în identificarea celor cu conținut interpretabil sau necorespunzător.