Primele alegeri din România Mare, prima mare surpriză: favoriții, zdrobiți la urna de vot

Alegerile prezidențiale din anul 2009. Turul doi de scrutin. Traian Băsescu îl acuză pe contracandidatul său Mircea Geoană de faptul că este omul rușilor. Cu 90 de ani în urmă aceeași acuzație o lansa în campanie electorală generalul Averescu la adresa rivalului său politic, Ion I. C. Brătianu. Singura diferență era numele dușmanului:Germania în loc de Rusia.

În două episoade, vă vom prezenta culisele, sistemul și scandalurile care au marcat viața electorală din România interbelică. Am ales să prezentăm și să disecăm două perioade istorice care prin analogie se aseamănă destul de mult cu ceea ce s-a petrecut în România de după anii 1990. În primul episod, vom analiza primele alegeri electorale din România Mare. În cel de-al doilea, de mâine, vom trata alegerile din perioada Marii Crize economice 1928-1933. Vom regăsi în perioada interbelică aproape aceleași scandaluri electorale care umpleau paginile ziarelor de atunci, așa cum astăzi acaparează aproape tot spațiul de emisie al televiziunilor de știri: acuzații incredibile de trădare a interesului național, învinuiri de fraudare a scrutinului, vot multiplu, mită electorală, bătăi electorale, implicarea diverselor instituții de forță ale statului în fraudarea alegerilor etc.

Primul Război Mondial a schimbat profund România. Experienţa traumatizantă a războiului a produs modificări radicale în conștiința românilor. Așteptările românilor față de clasa politică erau acum mult mai mari. La toate acestea au contribuit și promisiunile făcute de regele Ferdinand țăranilor în anii războiului: împroprietărire, vot universal, ajutoare pentru reconstrucție etc. Sfârșitul războiului avea să aducă și modificarea sistemului politic. Până în 1918, scena politică era marcată de două mari partide politice: Partidul Național-Liberal și Partidul Conservator.

Prin rotativa guvernamentală impusă de Regele Carol I, cele două formațiuni politice alternau la guvernarea țării. Sistemul votului cenzitar antebelic reducea numărul alegătorilor la un procent foarte mic din populația României. De exemplu, „în 1914, când au avut loc ultimele alegeri înainte de război, erau înregistrați doar 110.000 de cetățeni cu drept de vot. Țărănimea care vota prin delegați (indirect) nu era antrenată în disputa politică. (...) După legiferarea votului universal în noiembrie 1918, politica a intrat în viața cotidiană a milioane de români. Un mandat  de deputat se obținea prin votul a 50.000 de români, adică de 125 de ori mai mulți comparativ cu 1914”.[1]

La terminarea războiului, Partidul Național-Liberal și Partidul Conservator erau învinovățite de opinia publică pentru nereușitele din timpul războiului. Liberalilor li se reproșa campania dezastruoasă din 1916, retragerea pripită în Moldova, lipsa alimentelor în anii războiului, distrugerea căilor de comunicații etc. Asupra Partidului Conservator plana rușinea încheierii de către liderul lor, Alexandru Marghiloman, a Păcii de la Buftea.

După adoptarea legii votului universal (modificarea Constituției s-a făcut printr-un decret/lege publicat în Monitorul Oficial la 16 noiembrie 1918), populația aștepta cu nerăbdare organizarea de alegeri parlamentare. Între timp, din noiembrie 1918 și până în noiembrie 1919, la conducerea României aveau să se succeadă trei guverne. La 6 noiembrie 1918, guvernul condus de Alexandru Marghiloman avea să fie înlocuit cu unul condus de generalul Constantin Coandă. La 1 decembrie 1918, Ion I. C. Brătianu devenea din nou prim-ministru până la 27 septembrie 1919, atunci când, refuzând să semneze tratatul de pace cu Austria, a demisionat. Alegerile aveau să fie practic organizate de un guvern prezidat de generalul Arthur Văitoianu (27 septembrie-30 noiembrie 1919).

Generalul Averescu, omul politic

„La sfârșitul războiului s-a creat mitul Averescu. Constantin Argetoianu scria despre excepționala popularitate a generalului Alexandru Averescu:«În sate, oamenii îl vedeau în vis, unii jurau că-l zăriseră coborând dintr-un aeroplan în mijlocul lor, alții – cei care făcuseră războiul – povesteau că trăiseră cu el în tranșee. Printre țărani, numele lui Averescu era pe toate buzele;în el se cristalizau toate nădejdile – numai de la el se aștepta minunea unui trai lipsit de griji și de nevoi. Popularitatea lui avea ceva mistic, ceva supranatural și tot felul de legende începuseră să își facă drum în jurul acestui nou Mesia al neamului românesc. Popularitatea generalului Averescu a fost o psihoză a frontului și demobilizații au adus-o  în sate cum ar fi adus orice altă boală». Averescu era renumit ca un excepțional comandant de oști, care a intervenit cu succes de mai multe ori în timpul războiului în momente critice, legându-și numele de mare izbândă de la Mărășești. Pe de altă parte, el era receptat ca un om persecutat de liberali, în special de Ion I. C. Brătianu, care a refuzat să îl propună în funcțiile pe care le merita – acela de șef a Marelui Cartier General sau de ministru de război”.[2]

Generalul Averescu avea să joace un rol important pe scena politică românească în primii ani după război. El va înființa încă din aprilie 1918 un partid pe care îl va denumi Liga Poporului. Deviza partidului suna promițător: „muncă, cinste, legalitate”, iar promisiunile către popor aveau să fie și mai îmbietoare: împroprietărirea fiecărei familii de țărani cu căte 5 hectare de pământ, asigurarea procurării alimentelor, tragerea la răspundere a vinovaților pentru campania din 1916 etc.

Un Vechi Regat, două provincii, trei legi diferite pentru alegerea parlamentarilor

Planurile generalului aveau să fie date peste cap de guvernul de militari și tehnicieni condus de generalul Văitoianu, care a menținut primarii și prefecții aparținând PNL. Experiențele electorale antebelice arătau sumbru. Practic, aparatul de stat care organiza alegerile asigura și victoria partidului de guvernământ. Astfel, pentru a nu înregista un eșec, generalul Averescu avea să decidă să nu participe la alegeri și să transmită românilor să le boicoteze. Acest îndemn va vicia rezultatele electorale, deoarece mulți români nu vor participa la vot, iar alții vor vota pentru partide ce aveau un program apropiat de cel al generalului.

Legea electorală publicată la 14 noiembrie 1918 dispunea de efecte juridice doar în Vechiul Regat și Basarabia. „De ce ? pentru că în momentul respectiv doar Basarabia inițiase, din punct de vedere strict juridic procesul de unificare. Transilvania, pe de o parte, și Bucovina, pe de alta, își vor începe demersurile câteva săptămâni mai târziu, după ce mașinăria construcției electorale va fi fost pornită. Vom avea astfel o lege pentru Vechiul Regat și Basarabia în noiembrie 1918 și apoi, în august 1919, alte două legi, una pentru Bucovina și alta pentru Transilvania”[3]. 

Campania electorală

Campania pentru alegerile din noiembrie 1919 (alegerile s-au desfășurat în zilele de 2, 3 și 4 noiembrie) avea să fie marcată de înfruntarea dintre Partidul Poporului al generalului Averescu și Partidul Național Liberal, cârmuit cu ”mână de fier” de Ion I. C. Brătianu. Vârfurile de lance ale celor două partide erau ziarele „Îndreptarea” și oficiosul liberal „Viitorul”.

În paginele acestora, cei doi lideri se acuzau reciproc de faptul că în timpul Primului Război Mondial au vrut să se alieze cu „ocupantul”, în speță generalul german August von Mackensen.

Primul care ”a aruncat mănușa” a fost Averescu, care l-a acuzat pe Ion I. C. Brătianu de faptul că a vrut să partizaneze cu dușmanul. (FOTO:Îndreptarea)

 (Foto:„Îndreptarea”, 5 noiembrie 1919)

Replica nu s-a lăsat așteptată. „Viitorul” publica după câteva zile scrisori „găsite”, scrise de generalul Averescu către ocupatorul Mackensen. Din scrisori reieșea că generalul român accepat să colaboreze cu dușmanii, mai mult „primea să intre într-un guvern Carp, ca să facă pace separată cu nemții”. (Foto:Viitorul)

Bineînțeles, „Îndreptarea” a catalogat toate aceste „dezvăluiri” ca fiind invenții, asigurând populația că cel care a vrut să facă pace cu nemții a fost Ion I. C. Brătianu. (FOTO:Îndreptarea)

 (Foto: „Viitorul” 17 noiembrie, 1919

Mai mult, prin influența pe care o aveau liberalii asupra guvernului Văitoianu, generalul Averescu acuza Executivul că a pus Armata în slujba liberalilor, iar camioanele soldaților cărau alegătorii liberali la vot. 

Rezultatul alegerilor, o mare surpriză

Alegerile aveau să producă, însă, o surpriză de proporții chiar și în acest context. Primarii și prefecții PNL nu au putut asigura victoria partidului pe care îl reprezentau, iar Partidul Conservator suferea o înfrângere de proporții. În provinciile unite cu România, majoritatea voturilor s-au îndreptat către partidele locale.  

„În 1919, surpriza a fost totală. Au fost trei alegeri care par  să se fi petrecut în locuri fără vreo legătură între ele. În Transilvania, din cele 205 mandate care au fost puse în joc, 199 au fost câștigate de Partidul Național (...). În Bucovina, unde erau 26 de locuri, rezultatul a fost tot o dominație foarte puternică a unui partid, dar a Partidului Democrat al Unirii. 20 din cele 26 de mandate au fost câștigate de această formațiune, iar șase de independenți. În fine, în Vechiul Regat și în Basarabia, nici unul dintre cele două partide – cel Național din Ardeal și cel al Unirii din Bucovina – nu a fost prezent. Avem în schimb o victorie a Partidului Țărănesc cu 130 de mandate din totalul de 337, 103 revenind Partidului Național Liberal. Restul au mers la partide mărunte, care au câștigat între 7 și 27 de mandate, ca și la 28 de independenți. (...)

Într-un clasament global, nu putem compara voturile, ci doar mandatele. Pe primul loc era Partidul Național din Transilvania cu 35% din totalul aleșilor; pe locul al doilea erau țărăniștii cu aproximativ 22% din mandate; pe locul al treilea, PNL, cu circa 18% din total. În schimb, Partidul Democrat al Unirii, care câștigase detașat Bucovina, era abia pe locul al șaselea, întrucât cele 20 de mandate câștigate acolo însemnau prea puțin din totalul de 568”[4].

(Foto:„Îndreptarea”, 15 noiembrie 1919)

Atacurile la adresa liberalilor aveau să continuie în ziarul averescian  „Îndreptarea”  și după alegeri, la o intensitate destul de ridicată: „Pentru a asigura reușita candidaților brătieniști la alegerile din Cameră din Capitală, s-au întrebuințat, odată cu cele mai detestate mijloace de intimidare, și cele mai nerușinate încercări de a falsifica voința alegătorilor. (...) Din ordinul clubului liberal, circumscripțiile de poliție au sechestrat sute de cărți de alegător, care au fost în urmă depuse la primărie sub pretextul că cetățenii nu s-au prezentat pentru a le ridica”[5]. Acuzele continuau cu încercările de falsificare a rezultatelor finale din secțiile de votare, și în special, cu acuzații de vot multiplu la adresa liberalilor. (FOTO:Îndreptarea).

La un an de la Marea Unire de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1919, un ardelean, Alexandru Vaida-Voievod, avea să fie învestit prim-ministru, conducând un guvern de coaliție susținut de partide apărute după Unire: Partidul Național Român din Transilvania, Partidul Țărănesc din Transilvania, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, Partidul Țărănesc și Partidul Naționalist-Democrat din Vechiul Regat. Cu oameni lipsiți de experiență, dar gata să adopte reforme radicale, guvernul lui Vaida-Voievod își va face destul de repede mari dușmani, reușind într-un final să coalizeze toate forțele politice împotriva sa: conservatori, liberali, dar și pe regele Ferdinand. Nu e de mirare faptul că Executivul condus de acesta s-a menținut la guvernare doar trei luni de zile, până în martie 1920.

bratiO nouă surpriză: Averescu se împacă cu Brătianu

După ce timp de aproape doi ani și-au aruncat „vorbe grele” și s-au acuzat inclusiv de trădare, generalul Averescu și Ion I. C.Brătianu aveau să cadă brusc la o înțelegere. Mai mult, conveneau să se sprijine reciproc. Brătianu i-a promis lui Averescu că va uza de influența pe care o avea asupra regelui Ferdinand pentru ca acesta să îl numească pe general prim-ministru. În schimb, Averescu avea să ”includă în programul de guvernare și proiectele liberale”. Astfel, la 13 martie 1920, regele Ferdinand va dizolva Parlamentul și îl va numi prim-ministru pe generalul Averescu. De fapt, a fost o capcană întinsă de „un lup bătrân, Ion I. C. Brătianu, generalului Averescu cu scopul de a-l descredita și de a-i distruge capitalul de simpatie de care se bucura generalul. Scurta guvernare a acestuia, 13 martie 1920 – 17 decembrie 1921, dărâma generalului marele capital politic  de care se bucura, iar Brătianu își atinge țelul de a-și discredita rivalul politic.

Primul deceniu interbelic avea să fie caracterizat de o mare instabilitate politică, la cârma țării perindându-se nu mai puțin de 11, conduse  de generalul Constantin Coandă (6 noiembrie–12 decembrie 1918), Ion I.C. Brătianu (12 decembrie 1918–27 septembrie 1919), generalul Arthur Văitoianu (27 septembrie–30 noiembrie 1919), Alexandru Vaida-Voievod (1 decembrie 1919–13 martie 1920), Alexandru Averescu (13 martie 1920–17 decembrie 1921), Take Ionescu (17 decembrie 1921–19 ianuarie 1922), Ion I.C. Brătianu (19 ianuarie 1922–30 martie 1926), Alexandru Averescu (30 martie 1926–4 iunie 1927), Barbu Ştirbey (4–21 iunie 1927), Ion I.C. Brătianu (21 iunie–24 noiembrie 1927), Vintilă Brătianu (24 noiembrie 1927–10 noiembrie 1928.  „A fost un deceniu de dominaţie a Partidului Naţional-Liberal, care s-a aflat la putere timp de şase ani şi jumătate, dar a condus şi prin interpuşi (Coandă, Văitoianu, Averescu, Ştirbey);singurul guvern care s-a format împotriva voinţei lui Ion I.C. Brătianu a fost cel prezidat de Alexandru Vaida-Voievod[6]”.

Note

[1]Ioan Scurtu, Istoria civilizației românești, Editura Enciclopedică, București 2009

[2]Ibidem1

[3]Preda Cristian, Rumânii fericiți. Vot și putere de la 1831 până în prezent, pag. 134, Ed. Polirom, Iași,   2011

[4]Ibidem 3, pag 146-147

[5]Îndreptarea, Fraudele electorale în Capitală, marți, 12 noiembrie, 1918

[6]Ibidem 1, pag.107, Editura