⬆

“Primăvara de la Praga” și „Charta 77”, premise ale destructurării regimurilor comuniste est-europene la sfârșitul anilor ‘80

Autor: Cristina Roman

Definită ca o “mișcare de liberalizare” sau un “ansamblu de reforme” ale comuniștilor reformiști cehoslovaci, “Primăvara de la Praga” avea să fie o sursă de inspirație pentru “perestroika” și “glasnostul” lansate de Mihail Gorbaciov la jumătatea anilor ’80. În ianuarie 1977 un grup de intelectuali și politicieni foști comuniști și necomuniști, unii dintre ei participanți la “Primăvara de la Praga” au semnat documentul de creare a “Chartei 77” ca formă de organizare a disidenței cehoslovace. În perioada “revoluției de catifea” de la finalul anului 1989, semnatarii „Chartei” s-au organizat într-un partid politic, (Forumul Civic) care avea să participe la guvernarea de coaliție instalată în decembrie ‘89 la Praga. Promotoare ale liberalizării sistemului comunist și renașterii spiritului civic, “Primăvara pragheză” și „Charta 77” au avut un impact mobilizator în evoluția mișcărilor de opoziție și disidență din țările central și est-europene în anii ’70-’80.

“Primăvara pragheză”

În perioada interbelică, Cehoslovacia a fost un exemplu de democrație autentică din Europa Centrală și Răsăriteană. Cehoslovacia interbelică avea o economie dezvoltată, o industrie puternică și o clasă muncitoare numeroasă care aderase la ideologia de stânga, nu din cauza condițiilor precare de trai, ci datorită nivelului ridicat de educație pe care îl avea. După retragerea trupelor sovietice pe 15 noiembrie 1945 comuniștii au obținut în cadrul unor alegeri libere organizate în mai 1946, 38% din voturi și au fost pe primul loc. Cu o coaliție alcătuită din comuniști și alte partide de opoziție, Cehoslovacia a reprezentat cel mai liberal regim din Europa Centrală și Răsăriteană până în februarie 1948, când Partidul Comunist a instaurat un regim totalitar eliminând de la guvernare opoziția politică.

La începutul anilor ’60, Cehoslovacia era condusă de un regim comunist conservator, care în 1962 pentru a depăși eșecul economic a acceptat aplicarea unui minim de reforme nesocialiste. Antonín Novotný conducătorul Partidului Comunist cehoslovac, cu o orientare stalinistă, implicat în procesele spectacol din anii ’50 a amânat o perioadă, aplicarea politicii de destalinizare lansată de Hrușciov la Congresul al XX-lea al Partidului Comunist sovietic (PCUS) în februarie 1956. În condițiile stagnării economice au apărut primele manifestări ale crizei regimului comunist de la Praga. La al XII-lea Congres al Partidului din ‘62, conducerea comunistă cehoslovacă în încercarea sa de a revitaliza economia cehoslovacă a adoptat o serie de reforme limitate și a permis o relativă flexibilitate și toleranță culturală. A fost reabilitat economistul Ota Šik directorul Institutului de Economie de la Praga. Šik a propus o serie de reforme menite să introducă o minimă liberalizare în structurile economice: descentralizarea, restrângerea controlului statului, o mai mare libertate a economiei de piață. La Congresul din 1962 conducerea comunistă cehoslovacă decidea o îndepărtare a politicilor sale de la modelul sovietic stalinist.

Perioada anilor ’60 a însemnat o liberalizare în mediile scriitoricești și artistice cehoslovace. S-au publicat operele unor scriitori interziși, s-au lansat filme noi care abordau teme altădată interzise. Conferința scriitorilor de la Liblice din 1963 anunța o liberalizare a discursului public. La al IV-lea Congres al scriitorilor din iunie 1967 care avea să fie o manifestare de protest al intelectualilor, scriitorii Milan Kundera, Ludvík Vaculík și dramaturgii Pavel Kohout și Václav Havel au formulat critici la adresa conducerii comuniste de după război considerând-o vinovată de dezastrul material și moral al țării. Ei au solicitat o reîntoarcere a Cehoslovaciei la moștenirea culturală și literară și regăsirea locului țării lor în centrul unei Europe libere. Breasla intelectualilor se radicalizase fiind preocupată de politică și la Congresul din vara anului ’67 a criticat o serie de aspecte din politica internă și cea externă promovate de Partidul Comunist cehoslovac. După acel Congres șefii cenzurii au fost dați afară din partid. Comuniștii conservatori aflați la conducerea Partidului Comunist nu au încercat să reprime protestul intelectualilor din ’67 pentru că erau interesați să continue reformele economice și acestea nu puteau sa fie realizate în lipsa unor libertăți civice, după modelul Ungariei.

În vara anului 1964, doi studenți de la Universitatea din Varșovia, Jacek Kuroń și Karel Modzelewski au criticat sistemul politic și economic din Polonia, într-o scrisoare deschisă adresată conducerii Partidului Comunist. Cei doi studenți criticau regimul birocratic și absolutist revendicând libertatea presei și desființarea poliției politice. Studenții au fost arestați, acuzați de subminarea statului și condamnați la trei ani jumătate de închisoare. La sfârșitul lunii noiembrie 1967 la teatrul Universității varșoviene s-a jucat piesa lui Adam Mickiewicz “Amurgul strămoșilor” scrisă în 1832 și a cărei temă era foarte actuală pentru acea perioadă. În ianuarie 1968 s-a cerut anularea spectacolelor acestei piese și sute de studenți au protestat cerând un “teatru liber”. Doi studenți Adam Michnik și Henryk Szlayfer au relatat pentru Le Monde situația suspendării spectacolelor cu piesa de teatru “Amurgul strămoșilor” și au fost excluși din Universitate. Pe 8 martie 1968 un miting studențesc pentru susținerea celor doi studenți a fost reprimat de poliție. Au urmat greve și proteste ale studenților care au fost la fel reprimate de autorități. 34 de studenți și șase profesori au fost dați afară din Universitate.

Criza regimului lui Antonín Novotný s-a declanșat în decembrie 1967, la Praga cu o grevă a studenților nemulțumiți de condițiile din cămine. Leonid Brejnev a venit în Cehoslovacia și l-a înlăturat pe Novotný de la conducerea Partidului Comunist. Comuniștii reformiști din partid l-au ales la 5 ianuarie 1968 pe Alexander Dubček ca prim-secretar. Dubcek făcea parte din aripa reformatoare din partid și fusese liderul comuniștilor slovaci. Pe 22 martie 1968, Antonín Novotný a demisionat și din funcția de președinte al țării fiind înlocuit de generalul Ludvik Svoboda. Dubček își petrecuse o parte a copilăriei în URSS fiind atașat de ruși. Unul dintre consilierii săi, Zdenĕk Mlynář spunea în 1980 că Dubček era un comunist reformator, nu un democrat necomunist. Alexander Dubček și-a ales un grup de marxiști reformiști din partid și au elaborat un ansamblu de reforme inspirate de un marxism pragmatic mai liberal care sprijinea reformele economice și pluralismul politic. “Programul de acțiune” a fost adoptat de CC al Partidului Comunist pe 5 aprilie 1968. Programul de reforme propunea: statut egal și autonomie pentru Slovacia, reabilitarea victimelor trecutului, democratizarea sistemului economic și politic, alegeri libere, pluralism politic, ș.a. Grupul de comuniști reformiști de la conducerea partidului doreau implementarea unui “socialism cu față umană”, un socialism democratic, o întoarcere la marxismul nestalinist. Considerau că doar printr-o presiune democratică de jos în sus, partidul și-ar fi putut recâștiga rolul conducător ținând cont de opinia publică. Se pregătea organizarea de alegeri libere în luna septembrie ‘68. Sondajele de opinie arătau că majoritatea populației nu dorea o schimbare politică fundamentală. Întrebați cu cine ar vota la alegerile libere care se pregăteau în toamna anului ‘68, cehoslovacii au răspuns într-un procent de 39% că ar vota cu Partidul Comunist.

În iunie 1968, un grup de scriitori și dramaturgi au publicat “Manifestul celor două mii de cuvinte”. Manifestul cerea restabilirea partidelor politice, constituirea unor comitete de cetățeni pentru a promova și a apăra cauza reformei. Semnatarii protestului civic susțineau că partidul plin de indivizi imorali nu putea să fie transformat într-o forță umanistă. Documentul elaborat de intelectualii cehi demonstra că popularitatea și credibilitatea Partidului Comunist cehoslovac depindeau de capacitatea acestuia de face schimbări radicale politice și economice, care de fapt ar fi condus la dispariția acestuia.

Pe parcursul primăverii și verii anului ‘68, sovieticii s-au arătat tot mai preocupați de evoluția mișcării de liberalizare inițiată de gruparea reformatoare aflată la conducerea Partidului Comunist din Cehoslovacia, de rezultatele acesteia, de apariția unei societăți civile cehe tot mai active și de consecințele pe care reformele de la Praga le-ar fi putut avea asupra monopolului deținut de partidele comuniste din țările central și est europene. Moscova se temea de faptul că Congresul comuniștilor cehi din toamna anului ’68 și alegerile libere care se pregăteau în același an ar fi provocat prăbușirea sistemului comunist în Cehoslovacia. Conducerile comuniste de la Varșovia și Berlin se întrebau dacă partidele lor și-ar fi pastrat rolul conducător, în condițiile în care la Praga, Partidul Comunist se prăbușea. Władysław Gomułka întreba la una dintre întâlnirile șefilor de stat din Pactul de la Varșovia: “De ce nu tragem concluzii din ce s-a întâmplat în Ungaria? Totul a început într-un mod asemănător.” Pe 21 martie 1968 la o întâlnire a Biroului Politic sovietic, șeful Partidului Comunist ucrainean, Petro Selest declara că exemplul cehoslovac era molipsitor și zvonurile de la Praga afectau negativ tineretul ucrainean. Studenții ruși aflați la Praga citeau și auzeau discutându-se subiecte care la ei acasă erau interzise. Între 4 și 5 mai ‘68, Dubček împreună cu alți colegi reformiști din partid au mers la Moscova pentru a da explicații despre schimbările liberale din țara sa. Liderul comunist cehoslovac a susținut că partidul pe care îl conducea controla totul și că oricât de liberă devenise exprimarea în Cehoslovacia, nu se punea problema ca țara sa să își încalce “obligațiile frățești”.

Pe 14 iulie 1968 la o întâlnire organizată la Moscova, a șefilor partidelor comuniste din URSS, Ungaria, Polonia, Bulgaria și Republica Democrată Germania s-a decis ca o scrisoare amicală să fie trimisă Partidului Comunist cehoslovac în care comuniștii cehi erau avertizați asupra riscului unei contrarevoluții în Cehoslovacia și li se prezentau soluțiile pe care ar fi trebuit să le adopte. Pe 3 august ‘68 la o reuniune a Pactului de la Varșovia de la Bratislava, Brejnev a expus doctrina care avea să îi poarte numele după invazia Cehoslovaciei: “Fiecare Partid Comunist e liber să aplice principiile marxism-leninismului și socialismului în țara sa, dar nu trebuie să se abată de la aceste principii, dacă vrea să rămână un Partid Comunist. O verigă slabă în sistemul mondial al socialismului afectează direct toate țările socialiste, ele nu pot rămâne indiferente”. Pe 13 august 1968 într-o conversație telefonică cu Leonid Brejnev, Dubček conducătorul Partidului Comunist cehoslovac i-a explicat liderului sovietic că încerca să suprime criticile populare față de Uniunea Sovietică, dar această problemă nu putea să fie rezolvată printr-o directivă de sus. Decizia sovietică de a invada Cehoslovacia a fost adoptată pe 18 august ’68. Temerea Moscovei era că la Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist cehoslovac, aripa reformistă ar fi preluat puterea și conducerea sovietică era panicată de efectul pe care experimentul cehoslovac îl putea avea asupra statelor comuniste din vecinătatea sa.

Pe 21 august 1968, 500 000 de soldați ai Tratatului de la Varșovia au intrat în Cehoslovacia. După arestare, Alexander Dubček și alți comuniști reformatori au fost duși la Moscova, unde au fost obligați să semneze un document prin care renunțau la o parte a programului lor de reforme și declarau că agreau ocupația sovietică a țării lor. Sovieticii au acceptat faptul că reformiștii din Partidul Comunist de la Praga aveau sprijin popular și le-a permis o perioadă să rămână la conducerea țării. Pe 17 aprilie 1969 Dubček a fost înlocuit de fostul său coleg Gustáv Husák, slovac care fusese închis și i s-a organizat un proces politic în perioada stalinistă. Husák a acceptat să pună în practică o politică represivă de “normalizare” conform directivelor transmise de Kremlin. Participanților la “Primăvara de la Praga”, foști reformatori comuniști, intelectuali și studenți li s-a cerut să semneze declarații în care se deziceau de acțiunile și idealurile lor și condamnau reformele lui Alexander Dubček. Cei care au refuzat să semneze astfel de declarații au fost dați afară din serviciu, închiși, mutați disciplinar în slujbe care nu erau în concordanță cu pregătirea lor profesională. Dubček avea să lucreze ca inspector forestier în Slovacia. În Polonia, studenții și intelectualii care au protestat împotriva invaziei militare a Cehoslovaciei în august ‘68 au fost arestați și judecați. Între septembrie 1968 și mai 1969 studenți și intelectuali din Varșovia au primit între șase luni și trei ani de detenție pentru participare la acțiuni secrete sau distribuție de publicații împotriva statului, ș.a.

Ce a inseamnat “Primăvara de la Praga”

“Primăvara de la Praga” a însemnat o serie de reforme politice, economice și sociale inițiate de gruparea reformistă de la vârful Partidului Comunist de la Praga, având sprijin popular. A fost o mișcare de inspirație marxistă la început și pe parcurs a evoluat către liberalism. Elitele comuniste au vrut o reformare a partidului pentru a-i reda dreptul moral de a conduce. Inițiatorii “Primăverii pragheze” sunt cei care au pregătit prăbușirea sistemului comunist sovietic în 1989. Mișcarea de liberalizare de la Praga din ’68 a avut și un caracter naționalist susținut de intelectualii și activiștii de partid locali din Bratislava care vroiau autonomia față de autoritățile cehe. La puțin timp după sfârșitul “Primăverii de la Praga”, Cehoslovacia s-a transformat în stat federativ prin crearea în granițele aceluiași stat a Republicii Socialiste Slovacia la 1 ianuarie 1969. Autoritățile comuniste slovace aveau putere de decizie la nivel local și în Adunarea Națională comună, reprezentanții politici slovaci aveau drept de veto.

Unul dintre inițiatorii reformelor cehoslovace, membru în CC al Partidului Comunist cehoslovac și participant la “Primăvara de la Praga”, Zdenĕk Mlynář a avut o relație de prietenie cu președintele sovietic Mihail Gorbaciov. Cei doi au fost colegi la Universitatea din Moscova în anii ’50 și au făcut parte dintr-o generație devotată marxismului nestalinist. Mlynář l-a vizitat pe Gorbaciov când acesta era oficial de partid la Stavropol. Mihail Gorbaciov simpatiza cu ceea ce se întâmpla Praga în 1968, dar și-a exprimat acordul cu decizia lui Brejnev de a interveni militar în Cehoslovacia în vara anului 1968 susținând că URSS trebuia “să sară în apărarea socialismului în Cehoslovacia”. În 1968, după invazia Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia, prietenii și colegii din studenție ai lui Gorbaciov au fost interogați de KGB. Promovarea lui Mihail Gorbaciov în ierarhia de partid nu avea să fie afectată de legăturile și simpatiile pe care acesta le avea față de comuniștii reformiști din Cehoslovacia. Gorbaciov a vizitat Praga în 1969 și a văzut ura cehilor față de ocupanții sovietici. Ajuns la conducerea Uniunii Sovietice în anii ‘80, Mihail Gorbaciov avea să pună capăt în 1989 regimurilor comuniste din Europa Centrală și Răsăriteană promovând reforme politice și economice după modelul “Primăverii de la Praga”.

Potrivit politologului american Zbigniew Brzezinski, un sistem totalitar se sprijină pe câteva componente care formează baza acestuia: o ideologie oficială obligatorie, existența unui partid unic care are sub controlul său armata, mijloacele de informare în masă și economia, existența unei poliții politice. La jumătatea anilor ’80, când s-a încercat din nou reformarea sistemului comunist, inițiativa i-a aparținut liderului sovietic Mihail Gorbaciov. Structura totalitară a ideologiei comuniste nu a permis reformarea regimurilor comuniste din blocul sovietic și până la finalul anului 1989, acestea aveau să fie distruse.

“Charta 77”

La mijlocul anilor ’70 în condițiile accentuării nemulțumirilor sociale societatea civilă poloneză începea să se organizeze în diverse organizații autonome care sub forma unor asociații pentru apărarea drepturilor omului își manifestau opoziția față de regimul comunist de la Varșovia. În 1976 grevele declanșate în Polonia pe fondul creșterii prețurilor la alimente au reprimate în forță de autoritățile poloneze fiind arestați muncitorii protestatari din orașele industriale. Fostul student Jacek Kuroń care în anii ’60 criticase sistemul politic si economic comunist polonez într-o scrisoare deschisă adresată conducerii partidului, împreună cu alți colegi ai săi intelectuali au înființat în septembrie ‘76, „Comitetul pentru Apărarea Muncitorilor” (KOR- mai târziu și-a schimbat denumirea în Comitetul de Autoapărare Socială și s-a transformat într-o organizație sindicală de opoziție, predecesoare a “Solidarității”).

La distanță de câteva luni s-a format încă o organizație civică, “Comitetul pentru Apărarea Drepturilor Omului și Drepturilor Civile” (ROPCiO). Obiectivele celor două forme de organizare civică au fost apărarea libertăților civile ale muncitorilor, asigurarea de asistență juridică, formarea unui front comun între intelectuali și muncitori împotriva guvernării comuniste poloneze. În decembrie 1979 conducerea KOR a redactat și publicat o “Cartă a Drepturilor Muncitorilor”. În 1976, la Moscova s-a format “Grupul Sovietic Helsinki” având ca scop monitorizarea respectării de către autoritățile sovietice a Acordurilor de la Helsinki și raportarea la forurile occidentale a abuzurilor conducerii sovietice privind drepturile omului. Formele civice autonome apărute la Varșovia și la Moscova aveau să fie un model pentru organizațiile civice înființate în Cehoslovacia în anii ’70.

Václav Havel descria perioada de după invazia militară a Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia ca fiind o perioadă de epurări, interdicții, lichidări. Despre societatea cehoslovacă a anilor ’70, Havel spunea că a fost o societate epuizată, retrasă în sine, atomizată, dezamăgită, obosită, un cenușiu cotidian bazat pe consum. Jurnalistul Ludvik Vaculik fost participant activ la „Primăvara de la Praga” și semnatar al „Chartei 77” spunea despre anii ‘70 că nu se putea avea pretenții de la oamenii obișnuiți care luptau cu viața de zi cu zi. Populația își ducea existența într-o „zonă gri”, într-un spațiu sufocant dar lipsit de pericole. Rezistența activă și plină de riscuri nu părea necesară pentru oamenii obișnuiți. Discursul intelectualilor se adresa în general celorlalți intelectuali. Majoritatea intelectualilor disidenți cehoslovaci ai anilor ’70-’80 erau urmașii activiștilor de partid din prima generație a conducerii socialiste. De aceea, disidența intelectuală nu era atât de mult simpatizată de populație și adesea reprezenta o minoritate care se reprezenta doar pe ea.

Într-un eseu al său din 1984, Václav Havel recomanda ca obiectivul opoziției intelectuale din anii ’70-‘80 să fie acțiunea autonomă indiferent de restricțiile pe care regimul încerca să le impună: “să trăiești ca și cum ai fi cu adevărat liber.” În acea stare de lucruri care definea toate societățile comuniste din blocul sovietic, în ianuarie 1977 urmând exemplele poloneze de manifestare civică (KOR și ROPCiO) a fost creată “Charta 77” sub forma unui manifest semnat de mai mulți intelectuali foști comuniști și necomuniști și foști politicieni comuniști reformiști, cu toții participanți la “Primăvara de la Praga”, care criticau guvernul pentru nerespectarea drepturilor omului cuprinse în Constituția cehoslovacă, în Actul Final de la Helsinki și în Acordurile Națiunilor Unite.

Colaborarea și sprijinul reciproc dintre disidența poloneză și cea cehoslovacă s-a desfășurat pe tot parcursul anilor ’70 și ’80. Invitat fiind în calitate de președinte al Cehoslovaciei în ianuarie 1990 în Seimul și Senatul poloneze, Václav Havel își amintea despre întâlnirile intelectualilor cehoslovaci și polonezi din perioada anilor ’70-’80, din zona de graniță a celor două țări și despre transmiterea reciprocă a rucsacurilor cu literatură independentă interzisă la vremea aceea. În vara anului 1988, intelectuali disidenți din Cehoslovacia și Polonia s-au întâlnit în secret în Munții Tatra care se aflau la frontiera celor două state și au făcut schimb de informații sprijinindu-se reciproc în inițiativele protestatare împotriva regimurilor comuniste din cele două țări. În iulie 1989, Adam Michnik și Zbigniew Bujak au venit la Praga pentru a oferi sprijin semnatarilor “Chartei 77”. Cei doi intelectuali polonezi erau parlamentari și aveau protecție diplomatică, de asemenea Polonia era membră a CAER și membră a Pactului de la Varșovia. Disidența cehoslovacă a avut un puternic sprijin internațional și acest aspect i-a permis să facă presiuni asupra puterii comuniste de la Praga pentru ca acesta să ia în considerare cererile ei.

“Charta 77” se definea ca o asociație neoficială și deschisă de persoane care militau pentru respectarea drepturilor omului și a drepturilor civile. Crearea “Chartei” a fost pregătită de procesul de la începutul anului 1976 al muzicienilor din formația rock “The Plastic People of the Universe”, un undergraund al muzicii cehești. 19 persoane membri ai trupei și cei care aveau legătură cu formația rock au fost arestate fiind acuzate de “vulgaritate extremă cu impact antisocialist și antisocial”. Îngrădirea libertății de exprimare a acestor artiști rock a trezit un puternic sentiment de solidaritate, în rândurile societății cehoslovace. Persecuțiile declanșate de autorități împotriva formației “The Plastic People of the Universe”, arestarea, trimiterea în judecată și condamnarea acestora la închisoare a determinat o parte a intelectualității cehoslovace să se organizeze într-o asociație civică (“Charta 77”) care să forțeze regimul de la Praga să respecte drepturile omului și libertățile civile prevăzute în Constituția cehoslovacă.

Primii purtători de cuvânt ai “Chartei 77” au fost Jiří Hájek fost ministru de Externe în vremea regimului lui Alexander Dubček, filosoful Jan Patočka și dramaturgul Václav Havel. Împotriva membrilor “Chartei” autoritățile comuniste au declanșat o serie de măsuri represive și intimidări: pierderea slujbelor, imposibilitatea școlarizării copiilor lor, retragerea cetățeniei, exilul forțat, arestări, procese, condamnări la închisoare. În aprilie 1978, Václav Havel împreună cu alți intelectuali semnatari ai “Chartei” au înființat o altă organizație civică cu obiective asemănătoare cu cele ale “Chartei 77”, „Comitetul pentru Apărarea celor Persecutați pe Nedrept” (VONS). În 1979, șase membri ai VONS, printre care și Havel au fost arestați, judecați și condamnați la cinci ani de închisoare pentru activitate subversivă. Unul dintre scopurile principale ale “Chartei” și „Comitetului pentru Apărarea celor Persecutați pe Nedrept” a fost să îi determine pe cetățeni să depășească indiferența, apatia, resemnarea față de treburile politice din Cehoslovacia. Havel susținea că guvernul nu trebuia să aibă satisfacția de a-i vedea pe cetățeni umilindu-se pentru a trece neobservați. Circumstanțele politice și sociale ale anilor ’70-’80 erau diferite față de cele ale anilor ’60 pentru că guvernarea comunistă conservatoare instaurată după invazia sovietică din ’68 nu mai accepta sfaturi despre cum să guverneze țara. Intelectualitatea putea doar să sugereze societății cum să încerce să trăiască liber sub guvernarea unui regim politic represiv.

În momentul izbucnirii revoltelor la Praga în noiembrie 1989, Václav Havel se afla în arest la domiciliu. Pe 19 noiembrie ’89 s-a întors în capitală și împreună cu membrii “Chartei 77”, au creat Forumul Civic. Liderii Forumului și-au asumat conducerea “revoluției de catifea” anticomuniste din Cehoslovacia.

Cazul distinct al Cehoslovaciei în mișcarea anticomunistă din blocul sovietic

Societatea cehoslovacă a fost întotdeauna eminamente de stânga. În ‘68 populația și-a dorit o nouă ordine politică care să se numească tot comunistă, dar un “comunism cu față umană” promotor al unui liberalism politic, social și economic limitat. În 1989, 73% dintre cetățenii Cehoslovaciei se opuneau privatizării industriei și 83% nu erau de acord cu desființarea proprietății colective. Intelectualii cehi și slovaci erau în mare parte socialiști, foști comuniști, foști participanți la “Primăvara pragheză”. Václav Havel spunea că: “Timpurile în care omul crește și percepe îi influențează pentru totdeauna gândirea”. Havel a fost un om de stânga, un socialist. Originea sa burgheză a trezit în el un “simț social”, o rezistență față de “avantajele necuvenite, față de barierele sociale injuste”. În dialogul purtat în anii 1985-1986 cu jurnalistul Karel Hvižd’ala emigrat în Germania de Vest, Václav Havel mărturisea că: „A fost o perioadă când se socotea socialist oricine era de partea celor asupriți sau umiliți, cel care se opunea avantajelor nemeritate, inechităților sociale și barierelor imorale. Un astfel de socialist am fost și sunt și azi cu diferența că nu mai folosesc acest cuvânt”.

Evoluția și orientarea protestelor studențești de la Praga din noiembrie și decembrie 1989, transformate rapid în manifestații populare de amploare avea să fie stabilită de un grup de intelectuali, într-un teatru din capitală. În anii ’60, dar și în anii ’70-’80 considerați cei mai restrictivi și opresivi, teatrele cehoslovace au fost acele “locuri ale libertății, locuri ale conștiinței sociale, intersecții ale liniilor de forță ale unei epoci, instrumente ale eliberării omului”. Regizorii cehi sperau ca teatrul să fie acel mijloc care să îi determine pe spectatorii săi să renunțe la starea de apatie, indiferență și resemnare, să se implice civic, să își asume responsabilități politice și sociale. Václav Havel mărturisea într-un interviu la jumătatea anilor ’80 că ambiția lui ca dramaturg era să îl vâre cât mai adânc pe spectator în miezul unei chestiuni pe care nu o putea evita: “să-l fac să își bage nasul în propria mizerie, în mizeria mea, în mizeria noastră comună, amintindu-i că e timpul să facă ceva. Singura rezolvare, singura speranță cu sens sunt cele pe care le găsim noi înșine și pentru noi înșine”. Dramaturgii și actorii au avut o contribuție importantă la prăbușirea regimului comunist în Cehoslovacia. Au participat la toate formele de opoziție și disidență începând din 1968 până la finalul anului 1989. S-au implicat în viața politică și au creat partidul (Forumul Civic) care avea să se participe la guvernare la sfârșitul “Revoluției de catifea”. Din rândurile lor a fost ales noul președinte al Cehoslovaciei în decembrie ‘89.

Havel spunea că dramaturgii trebuia să reușească să înghesuie toată viața unui om sau toată istoria unei ere într-o piesă de două ore. Pe 10 decembrie ’89, după aproape o lună de proteste antiregim și la puțin timp după demisia conducerii Partidului Comunist, în Marea Adunare de la Praga, actorul Jiří Bartŏska a propus în numele Forumului Civic, ca prietenul său dramaturgul Václav Havel să fie ales în funcția de președinte al Cehoslovaciei. Havel se definea ca nefiind un profesionist în ale teatrului spunând că a absolvit facultatea de teatru în fugă și fără mare interes: “Nu-mi place să citesc piese și nici cărți despre teatru, nu-mi place să merg la majoritatea teatrelor. În mod hotărât nu mă simt un profesionist al teatrului, legat în mod fatal de teatru și îndemnat neîncetat spre el. Așadar, nu sunt deloc sigur dacă lăuntric accept teatrul ca pe unica, cea mai importantă și prin nimic înlocuibilă chemare a mea.”

Bibliografie:

Judt, Tony, Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945, Editura Litera, București, 2019;

Malia, Martin, Tragedia sovietică. O istorie a socialismului în Rusia, 1917-1991, Editura Corint, București, 2025;

Priestland, David, Steagul roșu. O istorie a comunismului, Editura Litera, București, 2019;

Václav Havel. Deținut politic și președinte. Singur împotriva sistemului, Editura Curtea Veche, București, 2021;

Václav Havel. Interogatoriu în depărtare, Editura Meteor Publishing, București, 2015.

Cristina Roman-Licențiată în Istorie și Master în Relații Internaționale