Petrus “de Dacia”, primul autor suedez?

Se spune că un anume Petrus de Dacia ar fi fost primul scriitor pe care l-a dat Suedia. Dar ce îl îndreptăţeşte pe acest personaj să rămana astfel în istoriografie?

Îl chema de fapt Per sau Petru şi era originar din insula Gotland. Apelativul “de Dacia” indică de fapt doar din ce parte a lumii scandinave provenea. Provincia scandinavă în cauză se numea Dacia, o confuzie destul de răspândită în acea vreme cu…Danemarca, probabil din dorinta unor autori de a-i inventa un trecut indepartat si glorios[1]. Personajul nostru s-a născut în jurul anului 1235 şi a devenit într-o împrejurare necunoscută novice în Ordinul Dominican.

Pentru a avea parte de educaţia pe care şi-o dorea, Peter a fost nevoit să petreacă o bună bucată de timp prin ţinuturi străine. Ştim de pildă că se afla la Köln în perioada 1266-1269, unde se pare că a fost sub îndrumarea lui Albertus Magnus şi a învăţăturilor sale. Acesta şi-a continuat apoi călătoria şi a ajuns până la Paris, unde a studiat aproximativ un an, între 1269 şi 1270 şi este foarte posibil să îl fi audiat pe însuşi Toma de Aquino. Dar perioada sa din Köln a fost cea cu un impact decisiv asupra dezvoltării sale.

Acolo Petru a făcut cunostinţă cu o tânără din satul Stommeln, cam dezechilibrată mental dar care l-a impresionat profund pe călugăr prin pietatea şi înzastrarea sa spirituală. Acesta a vizitat-o în total de 13 ori cât a stat în Köln şi încă de 3 ori în timpul călătoriei de la Paris la Skänninge în august-septembrie 1270, apoi o ultimă dată probabil în 1287. În viziunea lui Petrus aceasta reprezenta dovada vie a puterii şi graţiei divine şi de aceea nu a putut să rupă legătura cu ea. Au continuat să comunice prin epistole, dintre care 32 au rămas mărturii pentru posteritate.

Revenit în Suedia, Petru s-a afirmat profesional. A devenit lector în comunitatea de dominicani din Skänninge în 1271 şi în Västerås un an mai târziu. S-a întors ulterior în Skänninge, cam prin 1277, dar tot la Västerås reuşeşte să dobândească funcţia de abate în conventul de aici, cel târziu în 1278. În 1280 îl găsim la Visby, unde a activat pe rând ca lector şi abate la conventul de dominicani. Mai mult, acesta a întreprins călătorii în Sigtuna, Kalmar, dar şi în Halmstad şi Asrhus (Danemarca) şi Oslo, poposind în cele din urmă iar pe teritoriu german, la Lübeck, Soest şi Minden. A rămas o vreme şi la un capitlu dominican din Bordeaux, după ce înainte mai vizitase pentru ultima dată Stommeln.

Scrierile lui Petrus de Dacia, toate în latina, au supravieţuit în forma aşa-numitului manuscris Jülich (Codex Iuliacensis), care a fost probabil compilat la mănăstirea Sf. Cecilia din Köln după 1312. Este anul în care a decedat Christina şi în care deja a început să se ţeasă un cult în jurul imaginii sale. În afară de scrisorile pe care Petrus le-a dedicat Christinei şi altor persoane din Stommeln, ce ne-a rămas din creaţia călugărului cuprinde biografia Vita Christinae Stumbelensis şi o lucrare filosofico-religioasa numită De gratiam naturam ditante (Despre graţia care îmbogăţeşte natura).

De gratiam naturam ditante nu poate însă concura cu literatura scolastică ce se producea pe continent, dar este o reflectare relevantă a învăţăturii care circula şi căreia i s-a expus şi studentul scandinav la mijlocul secolului al XIII-lea. Lucrarea începe cu un poem în hexametru despre Christina, urmat de un comentariu cuprinzător. Ideea de bază este, după cum se arată şi în titlu, că firea umană se poate împlini doar prin bunăvoinţa lui Dumnezeu. Petrus preia argumente de la părinţi si Bisericii precum Augustin, Bernard de Clairvaux, Albertus Magnus sau Toma de Aquino, înscriindu-se pe aceeaşi linie de doctrină creştină autoritară, presărată cu material consistent din curentul neoplatonic. Petrus încearcă să aplice ideile pe ceea ce pretinde a fi înţeles din patimile Christinei, extazul său mistic sau apariţia stigmatului.

Biografia Christinei se pare că a redactat-o în decurs de un deceniu, întrerupt de pauze lungi. Nu poate fi vorba despre o scriere hagiografică propriu-zisă, ci mai degrabă despre o serie de povestiri în care acesta îşi relatează călătoriile la Stommeln. În plus, autorul ataşează şi epistole primite de la ea şi apropiaţii săi, precum şi versiuni editate ale propriilor epistole pe care le trimisese la Stommeln. Scopul lui Petrus ar fi fost acela de a releva sfinţenia Christinei, de a-i confirma capacităţile spirituale, dar modernitatea i-a atribuit o altă semnificaţie. Opera a fost reinterpretată drept o expresie a dragostei, “prieteniei mistice” care i-ar fi unit pe cei doi.

In povestire predomină un ton dramatic şi o religiozitate aparte, întărite prin densitatea detaliilor. Christina este cuprinsă de extaz şi totodată o înconjoară mirosuri foarte plăcute. Alternează între starea de leşin şi izbucniri de agresivitate. Diavolul o atacă, o murdăreşte şi îi bate cuie în trup, aruncând-o puternic la pământ. De Paşti îi apare stigmatul:urme de răni pe mâini şi picioare şi o cruce roşiatică pe palme. Dar de fiecare dată câştigă iubirea divină şi Christina îşi revine din starea de şoc.

Petrus de Dacia a murit la Visby in 1289. Compozitorul germano-suedez Friedrich Mehler (1896-1981) i-a dedicat o piesă de teatru acompaniată de muzică, care începând cu 1929 s-a putut urmări mulţi ani în cadrul festivalurilor din vară de la Visby. Piesa, interpretată de regulă de corul bisericii Sf. Nicolae, relata viaţa interesantă a nordicului, de la călătoriile studenţeşti la numirea sa ca abate.

[1]Ce intră în posesia insulei la mijlocul secolului al XIII-lea.