Pariul disperat al lui Hitler

La sfârșitul lui 1944, situaţia militară a Germaniei era dezastruoasă. Pe Frontul de Est, Armata Roșie alungase Wehrmachtul din Uniunea Sovietică și se pregătea să invadeze teritoriul german. În vest, după debarcările din Normandia și sudul Franţei, Aliaţii se apropiau lent de teritoriul german, iar în Italia se confruntau cu trupele germane, dispuse pe linia de apărare constituită de-a lungul râului Pad.

Fronturile germane se clătinau, rezervele erau puţine, cerul era stăpânit ziua și noaptea de forţele aeriene aliate. Cu toate acestea, Hitler avea un plan cu care care intenţionasă răstoarne situaţia în favoarea sa pe Frontul de Vest. În timp ce Eisenhower planifica viitoarele operaţiuni pentru a se apropia de Rin și a continua înaintarea spre inima Germaniei, Hitler finaliza pregătirile pentru lansarea unei contraofensive în Ardeni.

O contraofensivă planificată cu răbdare patru luni și în care dictatorul german miza totul pe o singură carte, aruncând în luptă ultimele resurse ale Germaniei. Atacul, la fel de surprinzător și agresiv ca acela din mai 1940, din aceeași regiune, a fost stopat în final, cu pierderi considerabile de ambele părţi. În același timp, atacul a spulberat o serie de prejudecăţi și a provocat dispute„de familie“ în tabăra Aliaţilor.

În mod cert, situaţia de pe frontul din vestul Europei în ajunul atacului nu era una care să inspire optimism în rândul liderilor germani. În nord, forţele Grupului 21 Armate (compus din Armata 1 canadiană și Armata 2 britanică), comandat de mareșalul britanic Montgomery, ocupau o linie defensivă extinsă de-a lungul Rinului și așteptau noi întăriri pentru completarea pierderilor suferite. Din nefericire pentru mareșalul britanic, grupul său de armate nu mai putea conta pe primirea de noi divizii decât dacă erau transferate de pe frontul italian.

În dreapta sa, Armatele 1 și 9 americane din Grupul 12 Armate american, comandat de generalul-locotenent Bradley, ocupau aliniamente de-a lungul fluviului Roer, pregătindu-se pentru reluarea ofensivei. În partea de sud a frontului deţinut de grupul de armate comandat de Bradley, Armata 3 comandată de Patton își definitiva ultimele pregătiri în vederea lansării unei ofensive, pe 19 decembrie, în timp ce Grupul 6 Armate, comandat de generalul Devers (compus din Armata 7 americană și Armata 1 franceză), care pătrunsese deja pe teritoriul german pe un front de 40 km, planifica următorul asalt.

Diviziile americane continuau să vină pe continent, iar lângă Reims se afla în refacere rezerva strategică a lui Eisenhower, Corpul XVIII Aeropurtat (compus din Diviziile 82 și 101 Aeropurtate). Ambele divizii suferiseră pierderi considerabile în timpul Operaţiunii Market-Garden și în perioada ulterioară parașutărilor din Olanda. Pe la mijlocul lui decembrie, Aliaţii se pregăteau intens pentru forţarea Rinului, antrenându-se pe râurile din apropierea liniei frontului.

Situaţia aeriană a Germaniei era relativ mai bună decât cea terestră, dacă ţinem cont de îmbunătăţirea capacităţii de ripostă a Luftwaffe după introducerea avioanelor cu reacţie Messerschmitt Me-262 Schwalbe și Me-163 Komet, escadrilele de vânătoare germane fiind în măsură să execute câteva sute de misiuni zilnice împotriva formaţiilor aliate.

Încetinirea ritmului de înaintare a unităţilor aliate de-a lungul întregului front din octombrie a permis logisticienilor să îmbunătăţească situaţia aprovizionării trupelor. Portul Anvers era operaţional, iar aprovizionarea cu combustibil și muniţie se desfășura în principal pe căile ferate, către noduri feroviare din spatele armatelor aliate.

Decizia privind contraofensiva în Vest

Încă din august 1944, după ce trupele aliate au străpuns apărarea germană din Normandia și debarcaseră în sudul Franţei, Hitler și OKW au început să ia în considerare posibilitatea planificării și executării unei contraofensive majore pe Frontul de Vest. La mijlocul lui septembrie, când înaintarea Aliaţilor a încetinit considerabil, a fost înfiinţată Armata 6 SS Blindate, ca un prim pas în vederea executării acestei contraofensive, pusă sub comanda Oberstgruppenfuhrer-ului SS (generalului-colonel SS) Josep Sepp Dietrich, un prieten de încredere al dictatorului german.

Comanda Armatei 6 SS Blindate avea ca primă sarcină refacerea capacităţii de luptă și completarea cu efective și tehnică de luptă a diviziilor SS blindate din subordine, pentru a fi în măsură să execute misiuni ofensive, fără a se comunica însă scopul final al acestor măsuri organizatorice, din motive de securitate operaţională.

Anunţarea intenţiei de planificare și organizare a unei contraofensive majore în vest a fost comunicată de Hitler cercului apropiat de generali și consilieri în timpul unui briefing de stat-major desfășurat în comandamentul său din Prusia Orientală (Wolfsschanze), pe 16 septembrie.

În linii mari, planul era ambiţios și prevedea o lovitură prin Ardeni, cucerirea celui mai important nod de sprijin logistic al forţelor aliate – portul Anvers (situat la 160 km de linia de plecare la ofensivă), care se vor confrunta în același timp cu „un nou Dunkerque“. În acest mod, dictatorul german intenţiona să întrerupă aprovizionarea armatelor aliate, să eli- mine patru armate aliate (Armatele 1 canadiană, 2 britanică, precum și 1 și 3 americane) și, în acest fel, să recâștige iniţiativa pe Frontul de Vest. După înfrângerea Aliaţilor, forţele germane urmau să fie redislocate cât mai curând în est, pentru a stăvili așteptata ofensivă de iarnă sovietică.

Înainte de a alege Ardenii, Hitler a luat în considerare un atac pe Frontul de Est. Distanţele erau însă mult prea mari în est, astfel că forţele germane, reduse numeric și cu o asigu- rare deficitară a combustibililor, ar fi fost rapid înghiţite de imensitatea câmpului de luptă și nu puteau cuceri un obiectiv decisiv.

În schimb, în Ardeni, unde armatele germane și-au mai surprins inamicii în mai 1940, terenul dificil reprezenta principalul obstacol, dar și un avantaj tactic, deoarece liniștea vigilenţa Aliaţilor. În plus, pădurile regiunii Eifel asigurau mascarea concentrării în secret a unor forţe puternice. Dacă atacul se putea executa în timpul unei perioade prelungite de vreme nefavorabilă, aspect deloc neobișnuit pentru decembrie, care să nu permită aviaţiei aliate să zboare, germanii puteau atinge rapid fluviul Meuse și apoi să înainteze spre Bruxelles și Anvers, înainte ca Aliaţii să poată reacţiona.

Numeroasele erori comise de comandamentul suprem aliat i-au întărit convingerea dictatorului german că existau șanse de succes dacă declanșa un atac masiv și decisiv în Ardeni. Aprecierile și observaţiile germanilor cu privire la adversar par să întărească credinţa acestora că obiectivele finale pot fi atinse.

Germanii au remarcat că trupele aliate reacţionează încet la schimbările rapide ale situaţiei de pe câmpul de luptă, un motiv în plus să creadă că atacul lor să fie, cel puţin în faza iniţială, încununat de succes.

Generalul-maior F.W. von mo, fost șef de stat-major al Grupului de Armate G, considera în memoriile sale (Panzer battles) că modul de acţiune a unităţilor americane în timpul luptei era „prudent și ezitant“.

Demn de remarcat este cuprinsul unui raport capturat de Aliaţi, în care se sublinia că, „spre deosebire de Frontul de Est, în vest era posibil să se remedieze o situaţie tactică aparent imposibilă, deoarece forţele adverse din acest teatru de operaţiuni, în ciuda superiorităţii materiale imense, implementau tactici metodice și lente de ducere a luptei“.

Disputele dintre americani și britanici erau, de asemenea, cunoscute de factorii decizionali germani. Hitler considera că britanicii erau obosiţi de anii de război, iar americanii nu aveau nicio dorinţă să lupte contra germanilor, iar moralul lor s-ar fi prăbușit după o nouă înfrângere.

„Moralul infanteriei inamice nu este foarte ridicat“, arăta un raport al Diviziei 10 SS Blindate Frundsberg. „Acesta este influenţat în principal de asigurarea sprijinului aerian sau din partea artileriei. În situaţia în care sunt lovite masiv cu foc de artilerie, subunităţile de infanterie inamice își părăsesc deseori poziţiile de luptă și se retrag în grabă. Ori de câte ori inamicul este angajat în forţă, acesta de obicei se retrage sau capitulează“.

Planul contraofensivei

La sfârșitul lui septembrie, Keitel și Jodl – artizanii și nu arhitecţii ofensivei – au fost însărcinaţi cu elaborarea planurilor viitoarei ofensive în vest, cunoscută sub denumirea codificată Unternehmen Wacht am Rhein (Operaţiunea Strajă la Rin).

Ofiţerii Direcţiei Operaţii din cadrul OKW au elaborat, la începutul lui octombrie, câteva proiecte de atac în diferite zone ale Frontului de Vest. Conform generalului Warlimont, ofiţerii de stat-major au concluzionat că o ofensivă în zona Ardenilor, între Monschau și Echternach, executată cu forţele a două armate blindate, oferă cele mai bune șanse de reușită pentru a atinge rapid Anvers-ul.

Ofiţerii germani erau convinși că trupele aliate din sectorul de rupere (Armata 1 americană) nu dispuneau de o apărare solidă și eșalonată în adâncime în această porţiune de front cu teren accidentat, deci șansele de a străpunge rapid apărarea aliată apăreau destul de promiţătoare.

Pe 3 septembrie, Hitler l-a renumit pe mareșalul Gerd von Rundstedt în funcţia de comandant-șef al forţelor germane din vest (Oberbefehlshaber West – OB West), având în subordine Grupurile de Armate H (Heeresgruppe H compus din Armata 25 și 1 Parașutiști), B (Heeresgruppe B având în sub- ordine Armatele 15, 5 Blindate, 6 SS Blindate și 7) și G (Armata 1, Grupul Operativ Oberrhein și Armata 19) aflate sub coman- da lui Kurt Student, Walter Model și, respectiv, Johannes Blaskowitz.

Hitler i-a informat pe șefii de stat-major ai Comandamentului Forţelor din Vest și Grupului de Armate B (generalii Siegfried Westphal și Hans Krebs) despre intenţiile sale pe 28 octombrie. La începutul lui noiembrie, în urma analizării planurilor, Rundstedt și-a exprimat punctul de vedere asupra obiectivelor misiunii primite. Considerând planul lui Hitler mult prea ambiţios pentru forţele la dispoziţie, acesta a propus o dublă învăluire a forţelor aliate din zona Aachen (malul estic al Meuse) a căror distrugere o considera prioritară.

La rândul său, mareșalul Model, al cărui grup de armate (Heeresgruppe B) urma să execute Wacht am Rhein, a analizat planurile elaborate de OKW și pe cele propuse de Rundstedt și a venit la rândul său cu propriul concept de ofensivă. Ca și Rundstedt, acesta propunea o operaţiune mult mai limitată, însă, spre deosebire de șeful său, versiunea lui Model prevedea un atac puternic prin Ardeni (și nu dublă învăluire), iar apoi forţele sale urmau să se îndrepte spre nord, și nu spre vest și nord-vest (ca în cazul Wacht am Rhein).

În opinia sa, marele avantaj al acestui curs de acţiune era că ar fi disponibilizat diviziile germane care luptau la est de Aachen pentru a fi întrebuinţate în operaţiunea Wacht am Rhein, precum și eliminarea centrului logistic de la Liège. Obiectivul final al ambelor alternative era distrugerea forţelor aliate din zona Aachen (sursele analizate vorbesc de 14-15 și chiar 20 de divizii) când se aflau încă la est de fluviul Meuse.

Conceptul combinat Rundstedt-Model, denumit „Soluţia Mică“ (Kleine Lösung), mai puţin ambiţios și care nu-și propunea traversarea unui curs mare de apă cum era Meuse, i-a fost prezentat lui Hitler, însă acesta, nemulţumit de scopurile propuse, a denumit-o „Soluţia pe jumătate“ și a refuzat să o mai discute. Chiar și sprijinul celor doi comandanţi de armate de blindate, Josep Sepp Dietrich (Armata 6 SS) și Hasso von Manteuffel (Armata 5), nu a fost suficient pentru a-l influenţa pe Hitler.

Data de începere a ofensivei a fost modificată, din 25 noiembrie, iniţial, pentru 10 decembrie, iar ulterior pentru 16 decembrie, deoarece ultimele atacuri aliate i-au împiedicat pe germani să-și aducă la timp unele dintre unităţile destinate pentru atac, în special cele mobile. Drumurile impracticabile și lipsa vehiculelor de transport sau a combustibililor au îngreunat dislocarea acestor forţe la timp.

Pentru dislocarea forţelor în raioanele de plecare la ofensivă, germanii au avut nevoie de un timp îndelungat, deoarece deplasările se efectuau doar noaptea, pentru păstrarea se- curităţii operaţionale.

Pentru coordonarea acestei ofensive, pe 10 decembrie, Hitler s-a deplasat de la Berlin în Adlerhorst (Cuibul vulturului) – comandamentul său dispus într-un bunker de lângă Bad Nauheim, pentru a fi cât mai aproape de zona acţiunilor militare. În zilele de 11-12 decembrie, dictatorul german i-a convocat la Adlerhorst pe toţi comandanţii de unităţi implicaţi în viitoarea operaţiune, de la eșalonul divizie în sus, pentru a le comunica personal importanţa acestei misiuni. Liderul german le-a explicat celor convocaţi că ofensiva reprezenta o șansă unică de a termina „coaliţia nenaturală“ a adversarilor săi printr-o „serie de lovituri decisive“.

(...)

Fragmentul face parte dintr-un text publicat în numărul 276 al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 ianuarie - 14 februarie, și în format digital pe platforma paydemic.