De ce au luptat germanii până la capăt în 1945?

La începutul lui 1945, după eșecul ofensivei din Ardeni, părea că Germania celui de-al Treilea Reich a pierdut războiul declanșat în 1939. Însă structura sa statală a continuat să funcționeze, deși teritoriul era ocupat aproape în totalitate de forțele Aliate. Chiar în Aprilie 1945, regimul părea să nu fie afectat de haosul creat de apropierea trupelor inamice de Berlin. Astfel, totul se desfășura aproape normal – angajații își primesc salariile, se făceau eforturi pentru a distribui poșta, iar un corp academic a fost împuternicit să acorde burse studenților străini în Reich, cu scopul de a extinde influența germană în ceea ce regimul considera Noua Europă. Aceasta era însă aproape în ruină.

Istoricul MacGregor Knox observă că Aliații și-au dat seama că nu pot învinge Reich-ul fără a-i anihila regimul, deoarece trăsătura principală a sa a fost distrugerea, însă nu a sa proprie, ci a celorlalți. Knox continuă explicând faptul că Hitler a fost foarte aproape de a-și îndeplini obiectivul de a transforma Germania într-o putere mondială și de a eșua în a o distruge[1]. Astfel, a existat un atașament foarte puternic față de Reich, de ceea ce însemna în mentalul colectiv regimul nazist. Deși războiul a epuizat poporul german, cei care făceau parte din armată au continuat să lupte, deși aceasta pierdea lunar între 300 și 400 mii de soldați.

Însă în martie 1945, Aliații trec Rhinul și înaintează spre inima Reich-ului. Așadar, în mod rațional lupta era pierdută, deoarece asaltul asupra Berlinului nu ar fi putut fi oprit[2]. Cu toate acestea, s-a înregistrat un număr foarte mic de dezertori dintre soldații Wehrmacht-ului, care a continuat să lupte fanatic și să implementeze, cu mari eforturi, ordinele date de OKW.

 „It’s the only chance to restore personal reputation... If we leave the world stage in disgrace, we’ll have lived for nothing” Adolf Hitler, sperând într-un ultim succes militar la 25 Aprilie 1945[3].   

Deși colapsul regimului era, în mod evident, foarte aproape, regimul politic și, mai ales, poporul refuză să se recunoască înfrânt și să cedeze, acceptând negocierile. Propaganda germană a mizat foarte mult pe principiile stabilite la Conferința de la Casablanca, respectiv “Germany First” (se urmărea învingerea primordială a Germaniei dintre statele Axei) și “unconditional surrender” (capitulare necondiționată). Cu toate acestea, Hitler a refuzat sistematic să negocieze cu Vestul, deși statul pe care îl conducea era foarte aproape de pasul în abis.

„Berlin will stay German. We must just gain time”[4].

Oricum ar părea, unul din motivele lui Hitler de a lansa un război a fost acela că se temea pentru propria existență. Astfel, în 1939 împlinea 50 de ani și se gândea că nu mai trăiește mult, însă după 6 ani, în 1945, își modifică viziunea:nu mai avea nimic de pierdut. Deși sistemul pe care l-a creat se afla foarte aproape de colaps, știa că orice negociere cu inamicul nu i-ar fi adus o viață liniștită. Prin urmare, decide să reziste până la final, însă în aceste condiții, finalul va însemna invariabil propria sinucidere.

Obstinația Cancelarului de a nu se preda se traduce la nivel sistemic în radicalizarea represiunii și terorii regimului asupra celor care se opuneau existenței sale. Astfel, oamenii se tem să facă orice gest care ar semnaliza opoziție față de structura muribundă a statului, deoarece aceasta încă avea posibilitatea de a dezlănțui o violență teribilă asupra celor considerați „dușmani ai poporului”. Populația asistă neputincioasă la execuțiile arbitrare ale unor curți de justiție itinerante, care decid asasinarea a peste 15.000 de soldați dezertori, față de doar 18 la finalul Primului Război[5].

„Keitel, I know what I want. I will fight on in front of, within, or behind Berlin”[6].

Mai mult, în ultimele zile ale regimului, au loc marșuri ale morții, în care au fost uciși aproximativ 250 000 de oameni, dintre care evrei din lagărele de concentrare, muncitori străini, prizonieri din închisorile germane și persoane considerate inamici politici sau neadecvate din punct de vedere rasial[7]. În aceste condiții, autoritațile locale și regionale se răzbună pe vechii oponenți și încearcă, în mod brutal și disperat, să rețină controlul asupra zonei pe care o guvernau. Prin urmare, în 1945, statul german nu se confruntă cu o revoluție ca cea din Noiembrie 1918, deoarece indivizii, înspăimântați de ce li s-ar putea întâmpla, nu au curajul să intervină în a opri un ultimele acțiuni ale unui regim aproape defunct.

Cu toate acestea, deși mulți își doreau finalizarea războiului, nu puteau să accepte o foarte posibilă ocupație Aliată și se temeau de prezența trupelor sovietice pe teritoriul național. Astfel, mai ales în Estul Germaniei, se înregistrează un număr mare de refugiați, precum și o creștere bruscă a ratei sinuciderilor (în rândul femeilor, din cauza violurilor soldaților ruși). Prin urmare, deși trupele luptau din alte motive decât supraviețuirea regimului (respectiv, pentru a-și apăra familiile, posesiunile și a opri o ocupație inamică), acțiunile lor determinau continuitatea de existență a acestuia.

Ca atare, soluția ar fi fost, cel mai probabil, îndepărtarea lui Hitler de la putere, care ar fi creat o breșă și ar fi permis capitularea Berlinului. Însă după Iulie 1944, când Operațiunea Walküre (ce presupunea asasinarea Cancelarului și transformarea ulterioară a regimului) eșuează, nu a mai avut loc nicio încercare de a-l elimina pe Hitler. În interiorul Wehrmacht-ului, deși existau generali care considerau necesară înlocuirea sa, nu s-au putut organiza efectiv din cauza disputelor dintre ei.

Mai mult, cei mai apropiați Führer-ului rămân în continuare loiali fie acestuia, fie nu își doresc să se considere învinși, ceea ce ar presupune renunțarea la putere. Astfel, Martin Bormann, Joseph Goebbels, Heinrich Himmler și Albert Speer asigură conducerea Reich-ului în ultimele sale luni de existență.

Ultimul dintre aceștia a asigurat armamentele necesare Wehrmachtului până în Mai 1945, făcând aproape minuni la nivelul industriei de război. În cazul în care nu ar fi fost un fanatic și ar fi renunțat mai devreme la a înzestra armata germană, aceasta s-ar fi aflat de mult în incapacitate materială de a continua lupta. Himmler, aflat la conducerea SS-ului și a aparatului nazist de securitate, recrutează noi soldați și controlează structurile Wehrmacht-ului, iar Goebbels era responsabil cu propaganda și mobilizarea ultimelor forțe germane. Mai mult, Martin Bormann, conducător al administrației NSDAP-ului și secretarul lui Hitler, reușește să asume un control ferm asupra tuturor spațiilor relativ libere ale vieții de zi cu zi ale germanilor.

Încă din 1938, când generalul Beck, aflat în dispută cu Hitler, este demis și în locul său sunt numiți Keitel și Jodl, aceștia s-au dovedit a-i fi extrem de loiali, fanatici chiar. Ei cred în misiunea Cancelarului chiar și acum, când totul părea că este pierdut. Astfel, cei patru beneficiază și de ajutorul armatei în rezistența ultimă în fața Aliaților.

Foarte important este că, pe lângă aceste credințe mai mult sau mai puțin personale, la nivel structural nu exista o sursă alternativă de loialitate. Sistemul politic nazist fusese creat intenționat fără un organism, fie el politic sau militar, care să poată să se afle în competiție cu Hitler. Astfel, nu există o formulă legală de a instrumenta destituirea Cancelarului, cum s-a întâmplat în 1943 cu dictatorul italian Benito Mussolini, care a fost învins de Marele Congres Fascist.

Sinuciderea lui Hitler determină lipsirea elitelor politice germane de simbolul față de care își exprimau loialitățile. Astfel, Dönitz se vede nevoit să accepte negocierile cu Aliații, iar conducerea politică și militară, care supraviețuise, îl urmează. Așadar, eliminarea lui Hitler determină dispariția caracterului foarte personalizat al regimului său, precum și mentalitățile care i-au susținut guvernarea charismatică.

În final, se dovedește faptul că elitele Reich-ului nu au avut nici pârghiile legale, dar nici dorința de a-l opri pe Hitler. În ceea ce privește inacțiunea germanilor, deși din afară ar putea fi interpretată drept fanatism, de fapt, majoritatea acestora își dorește să reziste unei posibile ocupații străine.

Bibliografie

1)      Knox, MacGregor,

, Cambridge University Press, Cambridge, UK, 2000
2)      Kershaw, Ian,

Published by the Penguin Group, Penguin Books, England, 2001
3)      Kershaw, Ian, Why Did The Nazis Fight To The Death?, BBC History, vol.12, nr. 9, Septembrie 2011, pp. 22-28
 

MacGregor Knox,

, p.  94

Ian Kershaw,

, p. 799

, p. 795

Ian Kershaw,

., p. 800

Ian Kershaw,

p. 25

p. 799