O tragedie uitată: Avionul american prăbușit peste o școală britanică, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
La 23 august 1944, satul britanic Freckleton din Lancashire a fost scena uneia dintre cele mai grave catastrofe aviatice din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Un bombardier american B-24 Liberator s-a prăbușit peste școala Holy Trinity, provocând moartea a 61 de persoane: 38 de copii, două învățătoare, 18 civili și militari aflați într-o cafenea din apropiere și cei trei membri ai echipajului avionului. Din cei 41 de copii cu vârste între patru și șase ani, doar trei au supraviețuit.
Freckleton era un sat de pe coasta vestică a Angliei, aflat la aproximativ 200 de mile nord-vest de Londra. În timpul războiului era considerat relativ sigur, motiv pentru care fusese ales ca loc de refugiu pentru copii evacuați din Londra și din alte orașe britanice amenințate de bombardamentele germane. Totuși, în apropiere se afla baza militară americană Base Air Depot 2 (BAD2), care reprezenta principalul risc pentru comunitate, relatează Smithsonian Magazine.
BAD2 aparținea Forțelor Aeriene ale Armatei SUA și era un centru important pentru repararea și întreținerea aeronavelor implicate în războiul din Europa. Peste 10.000 de militari americani locuiau și lucrau acolo în lunile dinaintea accidentului.
Prezența lor a dus la formarea unor legături strânse cu populația locală. Militarii frecventau puburile și cafenelele satului, iar copiii primeau de la ei gumă de mestecat, ciocolată și dulciuri. Din acest motiv, Freckleton a ajuns să fie supranumit „Mica Americă”.
Unul dintre locurile preferate ale militarilor era Sad Sack Snack Bar, o cafenea administrată de o familie locală. În dimineața accidentului, vremea ploioasă făcea ca localul să fie mai puțin aglomerat decât de obicei. Câțiva militari americani și britanici se aflau totuși acolo când avionul s-a prăbușit.
Prăbușirea avionului B-24 Liberator
În dimineața zilei de 23 august 1944, prognoza meteo nu indica inițial condiții extrem de periculoase. Totuși, în timpul dimineții s-a format rapid o furtună violentă. La BAD2, locotenentul John Bloemendal, în vârstă de 27 de ani, trebuia să efectueze un zbor de test cu bombardierul B-24 numit Classy Chassis II. Zborul, programat inițial pentru ora 8:30, a fost amânat, iar Bloemendal, copilotul Jimmie Parr și inginerul de zbor Gordon Kinney au decolat abia la 10:30. Un al doilea B-24, pilotat de Peter Manassero, a decolat imediat după ei.
La scurt timp, Manassero a observat o formațiune noroasă impresionantă și periculoasă. Condițiile s-au deteriorat rapid, iar personalul de la bază le-a transmis celor două echipaje să revină. Furtuna acoperea o zonă de cel puțin 40 de mile, aducând ploi torențiale și vânturi de aproape 100 de kilometri pe oră.
În timp ce cele două avioane își schimbau direcția, Manassero l-a avertizat pe Bloemendal să se îndrepte spre nord pentru a ieși din furtună. Bloemendal a fost de acord, dar a pierdut controlul avionului. Cauza exactă nu a putut fi stabilită. Unii martori au considerat că avionul a fost lovit de fulger, în timp ce alte mărturii și investigații au susținut că un curent descendent puternic a făcut avionul să intre într-o coborâre imposibil de controlat.
Avionul, care cântărea aproximativ 25 de tone, a lovit mai întâi o clădire, pierzând o parte din aripa dreaptă. Trenul principal de aterizare și turela din spate au lovit cafeneaua Sad Sack, în timp ce partea frontală și motoarele au intrat direct în școala Holy Trinity. Aproximativ 10.000 de litri de combustibil s-au aprins, transformând centrul satului într-o mare de flăcări.
Tragedia din școală
Înainte de impact, cele două învățătoare din aripa copiilor mici, Louisa Hulme și tânăra Jennie Hall, renunțaseră la activitățile obișnuite și le ceruseră copiilor să-și pună capetele pe bănci și să asculte o poveste în timp ce furtuna se dezlănțuia afară. Pentru Hulme, care urma să se pensioneze în săptămâna următoare, acea zi avea să fie ultima ei zi de predare.
În momentul impactului, sala s-a umplut de foc, fum și resturi. Ruby Currell, una dintre cele trei supraviețuitoare din acea sală, s-a ascuns sub bancă și a rămas acolo până când a fost găsită de salvatori. Un alt supraviețuitor, David Madden, a încercat să fugă după ce a văzut că învățătoarea Hall își pierduse cunoștința din cauza fumului. A traversat o zonă în flăcări și a suferit arsuri grave.
În celelalte clase, copiii au scăpat în general cu răni fizice mai puțin grave, însă mulți au rămas traumatizați. Unii elevi au încercat să fugă prin uși, provocând panică și îmbulzeală. Scenele de groază au rămas întipărite în memoria supraviețuitorilor pentru tot restul vieții.
Salvatorii au fost localnici și militari de la BAD2, cărora li s-au alăturat pompieri, polițiști și alte echipe de intervenție. Pentru că epava blocase principala sursă de apă, aproximativ 50 de militari americani au transportat manual o pompă grea până la o sursă alternativă. Oamenii au săpat prin ruine cu mâinile goale pentru a-i scoate pe cei prinși sub dărâmături, în ciuda căldurii extreme.
În total, 52 de persoane au murit în timpul accidentului și imediat după acesta, iar alte victime grav rănite au murit în zilele următoare. Dintre cei 15 oameni internați cu arsuri severe, doar cinci au supraviețuit. Louisa Hulme, grav rănită, a cerut înainte de moarte să fie înmormântată alături de elevii săi, iar dorința i-a fost respectată.
Urmările tragediei de la Freckleton
Majoritatea victimelor au fost înmormântate pe 26 august, într-un mormânt comun. Armata americană a suportat costurile înmormântării, iar militarii de la BAD2 au săpat groapa și au participat ca purtători ai sicrielor copiilor. Membrii echipajului american au fost înmormântați separat, la Cambridge, alături de alți militari americani.
Supraviețuitorii au avut parte de recuperări lungi și dureroase. Ruby Currell, David Madden și George Carey au trecut prin numeroase intervenții chirurgicale, iar unii dintre militarii răniți au suferit zeci de operații. Trauma psihologică a persistat însă și mai mult. Currell își amintea cum mamele copiilor morți se uitau la ea, probabil imaginându-și cum ar fi arătat propriii copii dacă ar fi supraviețuit.
Investigația Forțelor Aeriene americane a atribuit în principal responsabilitatea pilotului Bloemendal, considerând că accidentul s-ar fi produs din cauza unei erori de apreciere a intensității furtunii. Totuși, cauza exactă a rămas incertă. O ipoteză susține că Bloemendal a încercat să urmeze avionul lui Manassero spre nord, dar un curent descendent l-a făcut să piardă controlul. O altă ipoteză indică un fulger care ar fi afectat aparatura avionului. Distrugerea completă a aeronavei și numărul redus de martori au făcut imposibilă stabilirea definitivă a cauzei.
Istoricul James R. Hedtke a considerat că responsabilitatea putea reveni și personalului de la controlul zborurilor, deoarece acesta dispunea de cele mai recente informații meteorologice și cunoștea amploarea furtunii. Investigația a recomandat o mai mare atenție acordată furtunilor britanice, a căror intensitate era uneori subestimată de piloții americani.
Tragedia trecută cu vederea de presă
În ciuda dimensiunii tragediei, aceasta nu a fost relatată pe larg în presa britanică sau americană. În ziua următoare, ziarele s-au concentrat mai ales asupra înaintării Aliaților și eliberării Parisului. Autoritățile americane și britanice au evitat, de asemenea, să lase accidentul să afecteze relațiile strânse dintre cele două țări aliate.
Primele forme de comemorare au apărut în 1945, când militarii americani au oferit satului un loc de joacă pentru copiii rămași în viață. În 1947 a fost ridicat un monument cu numele victimelor. Ulterior au fost construite atât o nouă școală, cât și o sală memorială, însă abia în 2007, după un documentar al BBC, a fost amplasată o placă la locul exact al prăbușirii.
Astăzi, tragedia de la Freckleton este în mare parte uitată, eclipsată de amploarea celui de-al Doilea Război Mondial și de alte dezastre care au rămas mai puternic în memoria colectivă britanică.
Ruby Currell, una dintre supraviețuitoare, și-a dedicat însă viața comemorării copiilor pieriți. Pentru ea, misiunea este simplă: acei copii trebuie să fie ținuți minte. În ceea ce îl privește pe pilotul american, Currell nu îi poartă resentimente. Consideră că și el și-a pierdut viața și că furtuna a provocat un accident tragic. Pentru supraviețuitoare, lecția finală a tragediei este că, oricât de dureroasă ar fi pierderea, trebuie învățat cum să trăiești cu ea.
Foto sus: Intervenție la Școala Holy Trinity din Freckleton, după tragedia din 23 august 1944 (© Imperial War Museums, CC BY-NC 3.0)
Mai multe pentru tine...
