Instinct ucigaș: Instructorul româno-francez care a transformat pe soldații americani în mașini de luptă
Povestea lui Francois d’Eliscu este exceptionala. El nu a fost un general talentat ci omul i-a învățat pe mii de rangeri ai Armatei SUA cum să lupte brutal și eficient în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Folosind o răsucire a brațului și o smulgere de păr asupra căpitanului Ben Winkleman, fost antrenor universitar de fotbal american, Francois d’Eliscu demonstrează cum poate fi rupt degetul arătător al unui inamic în timp ce acesta este dezarmat. (A. Aubrey Bodine)
În mai 1942, pe un câmp de instrucție din Fort Meade, Maryland, locotenent-colonelul Francois d’Eliscu le vorbea unui grup de tineri rangeri ai Armatei SUA (pușcași). La un moment dat, i-a ordonat unui cursant să își ridice pușca cu baionetă și să îl atace în forță.
„Hai, băiete, ca și cum ai vorbi serios!” a strigat d’Eliscu. Vocea lui era surprinzător de puternică și ascuțită, mai ales venind de la o siluetă atât de mică și cu aer exotic. Avea doar 1,65 m înălțime și cântărea aproximativ 62 de kilograme. Era la mijlocul vârstei de 40 de ani, cu capul lucios, ușor chel, și trăsături fine, sculptate. „Micul Profesor”, cum îl numeau unii, avea o privire intensă și gesturi animate — aproape ca un intelectual francez într-o dezbatere aprinsă într-o cafenea de pe malul stâng al Senei. Deținea mai multe diplome universitare și predase la instituții prestigioase din SUA.
Totuși, postura sa sigură, cu brațe și umeri musculoși conturați sub cămașă, trăda faptul că omul de litere era bine familiarizat și cu confruntările violente. Arma lui era un simplu șnur textil de aproximativ doi metri.
Cursantul a atacat, lama baionetei sclipind. D’Eliscu însă s-a mișcat cu o viteză amețitoare. În câteva secunde, soldatul era întins pe spate, legat strâns și incapabil să se miște fără riscul de a se strangula. Instructorul scăpase nevătămat, cu excepția unei zgârieturi pe cot, unde baioneta îi rasese o porțiune de piele în timpul dezarmării.
După ce l-a eliberat pe tânăr, d’Eliscu și-a continuat lecția. A ironizat boxul în stil american, cu regulile sale care interzic loviturile sub centură și impun desprinderea corectă din clinci, precum și accentul pus exclusiv pe pumni. „Spirit sportiv!”, a mârâit el. Dacă oamenii lui aveau să se confrunte cu soldați germani sau japonezi în lupte corp la corp, nu aveau să existe reguli. Alte părți ale corpului — palmele deschise, coatele, picioarele — erau mult mai eficiente pentru a lovi punctele vulnerabile ale adversarului. „Așa — așa — așa”, explica el, demonstrând o serie de lovituri. „Și e terminat.”
Mișcările letale ale lui d’Eliscu includeau: strângerea traheei în timp ce trăgea de păr; folosirea curelei puștii ca ștreang; tehnici de rupere a gâtului; combinații de fracturi la picioare și strangulare.
Șnurul textil, un obiect aparent banal, devenea în mâinile lui o armă capabilă să neutralizeze sau chiar să ucidă. „Viteza și îndemânarea lui par magice”, scria R. P. Harriss, editorialist al ziarului Baltimore Evening Sun, prezent la demonstrație. „Asta pentru a-l lăsa fără glas, asta pentru a-l orbi… asta pentru a-i rupe gâtul.”
Pentru majoritatea americanilor, acest tip de luptă era necunoscut. „Mulți dintre noi încă îl vedem pe soldatul american ca pe un bărbat care nu ar lovi niciodată sub centură”, scria Harriss, „cu atât mai puțin să dea un șut în zona inghinală.”
Instrucția lui d’Eliscu avea un scop clar: pregătirea soldaților americani pentru a contracara presupusa măiestrie în arte marțiale a trupelor japoneze. Potrivit unei relatări, d’Eliscu ar fi asistat la o demonstrație de jujitsu în timpul unei vizite în Japonia și ar fi memorat pe ascuns tehnicile complexe.
El era doar unul dintre numeroșii maeștri ai luptei corp la corp mobilizați de Statele Unite în timpul războiului. Diverse ramuri ale armatei au apelat la experți precum campionul de box Jack Dempsey, care a antrenat cadeți ai Gărzii de Coastă, specialistul în lupta cu cuțitul J. Drexel Biddle, cel care a popularizat celebrul cuțit Ka-Bar, sau chiar luptători profesioniști precum Charles „Dirty Dick” Raines și „Man Mountain Dean”, care și-au predat tehnicile soldaților.
Biroul Serviciilor Strategice (OSS), predecesorul CIA, avea propriul sistem de luptă corp la corp, conceput de expertul britanic William E. Fairbairn, axat pe lovituri cu palma și atacuri cu genunchiul în zona inghinală.
Chiar și în acest context, d’Eliscu se remarca. Personalitatea sa colorată, ușor excentrică și intelectuală, se îmbina cu un sistem de luptă neortodox, o combinație de prize brutale și tehnici japoneze de jujitsu, evitând regulile competiționale din box sau lupte.
El a dezvoltat și un regim fizic extrem pentru elevii săi — atât de dur încât antrenamentele moderne de tip CrossFit ar părea lejere în comparație. A devenit rapid subiect preferat pentru reporteri și propagandiști militari, fiind prezentat drept un fel de Bruce Lee al celui de-Al Doilea Război Mondial — un geniu al artelor marțiale capabil să îi învețe pe soldații americani să le ofere japonezilor propriul lor tratament.
Puțini știau că imaginea sa exotică fusese atent construită, până la adăugarea unui „d” și a unui apostrof în numele de familie, în stilul nobilimii franceze. Însă abilitățile sale nu erau doar legendă. În timpul războiului, d’Eliscu avea să își demonstreze tehnicile în luptă reală, unde miza era viața.
„Poate ucide cu o simplă mișcare a cotului — poate mutila cu o strângere de degete”, scria în 1942 revista Yank într-un amplu portret dedicat lui Francois d’Eliscu, descriindu-l drept unul dintre cei mai duri oameni în viață. Imaginea era întărită și de faptul că instructorul prefera să-și demonstreze tehnicile în confruntări cu adversari mult mai masivi.
Unul dintre partenerii săi favoriți era maiorul Tod Goodwin, fost jucător al echipei New York Giants, înalt de aproape doi metri și cu peste 20 de kilograme mai greu decât d’Eliscu. Revista Yank nota că antrenamentele erau atât de riscante, încât la fiecare sesiune era prezentă o ambulanță cu trei medici ai Corpului Medical.
Jurnalistul R. P. Harriss, martor la demonstrațiile de la Fort Meade, observa că nimeni dintre cei care îl văzuseră pe „Micul Profesor” neutralizând adversari nu punea la îndoială eficiența metodelor sale. Întrebarea reală era dacă suficienți soldați puteau ajunge la nivelul cerut. „Este evident că se află mult peste media obișnuită în ceea ce privește viteza, îndemânarea, aptitudinea și coordonarea”, scria Harriss. Totuși, el sugera că un număr restrâns de oameni atent selectați și instruiți intens ar putea deveni extrem de utili în misiuni de tip „lovește și fugi”. Unele dintre tehnicile cu șnurul textil erau concepute exact pentru astfel de operațiuni — apropierea pe furiș de un santinel inamic și neutralizarea lui rapidă, lăsându-l „neputincios și îngrozit”.
Articolele din presă despre metodele lui d’Eliscu aveau și un rol psihologic important. În contextul temerilor privind brutalitatea trupelor japoneze, ele ofereau americanilor o doză de încredere. Un articol din 1943, publicat în Popular Science, susținea că soldații inamici stăpâneau „toate trucurile de rupere a oaselor din judo” și că purtau chiar și cuțite mici pentru a tăia gâtul gardienilor americani în cazul capturării. Însă, datorită antrenamentelor lui d’Eliscu, sublinia revista Yank, „Rangerii știu, de fapt, mai mult judo decât japonezul obișnuit”.
O identitate construită cu grijă
Trecutul lui d’Eliscu era aproape la fel de enigmatic precum tehnicile sale. El îi povestise lui Harriss că petrecuse parte din copilărie în Franța și Japonia, iar un profil Associated Press îl descria drept moștenitor al talentului pentru luptă al unui tată expert în scrimă.
În realitate, s-a născut la 10 noiembrie 1895, în New York, fiu al omului de afaceri francez Frank Eliscu și al soției sale românce, Sophia, emigrată în Statele Unite cu șapte ani înainte. Fratele său mai mic, Edward Eliscu, avea să devină ulterior un compozitor celebru la Hollywood. În autobiografia sa din 2001, With or Without a Song, Edward îl descria pe fratele său adolescent drept „un singuratic introvertit, cu dinți proeminenți”, care purta numele Milton Eliscu.
La un moment dat, viitorul expert în arte marțiale a lucrat aranjând cărți la biblioteca publică de pe 135th Street, în Harlem. Totul s-a schimbat însă într-o seară când s-a întors acasă cu hainele rupte și fruntea însângerată, susținând că fusese bătut de o mulțime în timpul unei confruntări rasiale. După acel episod, comportamentul său s-a modificat radical.
Deși până atunci nu manifestase interes pentru sport, în ultimul an la liceul DeWitt Clinton s-a înscris la o cursă de cross-country și, surprinzător, a câștigat. După absolvire, a intrat la Savage School for Physical Education, o instituție de formare pentru profesori din apropierea Columbus Circle. Treptat, s-a distanțat de familie și a început să își construiască o nouă identitate — aceea de pasionat al culturii fizice și antrenor de fotbal pentru echipe locale de liceu.
În acea perioadă, paginile sportive ale ziarului Brooklyn Daily Eagle arătau că își „franțuzise” numele, adăugând un „d” și un apostrof. Când a absolvit Savage, în 1917, fratele și mama sa au fost surprinși să îl vadă oferind o demonstrație spectaculoasă de gimnastică. „Îndemânarea și grația lui Milton m-au lăsat fără suflare”, avea să scrie Edward. „Un Nijinski al gimnasticii, își depășea toți colegii.”
De la parade militare la instrucția cu baioneta
La scurt timp după absolvire, d’Eliscu și-a anunțat familia că pleacă să se înroleze în Armata SUA. Mama sa, convinsă că nu se va mai întoarce niciodată, le-a spus apropiaților că fiul ei se convertise la creștinism. Edward l-a mai zărit o singură dată, într-o paradă militară, purtând un bandaj fals pe cap și cărând o targă într-o unitate medicală, „mărșăluind de parcă războiul ar fi depins numai de el”.
În Primul Război Mondial nu a ajuns pe front. A fost repartizat la Fort Gordon, în Georgia, unde, potrivit presei locale, a coordonat activități sportive și a organizat competiții de box și lupte pentru soldați. Un profil Associated Press publicat mai târziu menționa că a lucrat și ca instructor de luptă cu baioneta — un prim pas către reputația pe care avea să o construiască în deceniile următoare.
După război, d’Eliscu a obținut o diplomă de licență în educație, un master în sociologie la University of Pennsylvania, un al doilea master în științe la Columbia University și ulterior un doctorat la New York University. A antrenat, de asemenea, diverse sporturi universitare, inclusiv echipa de lupte a Universității New York.
Continuarea pe turismistoric.ro
