Noul inamic: Marea Britanie și Germania între 1871-1914
După ce Marea Britanie a scăpat de cel mai periculos inamic cu care fusese confruntată vreodată – Franța napoleoniană, englezii nu au putut să se relaxeze pentru prea mult timp. Germania începea să se remarce pe continent și în câteva decenii ea a ajuns să fie considerată ca următorul posibil invadator și, încă și mai îngrijorător, unul care dispunea de o tehnologie impresionantă.
Înfrângerea Franței în războaiele napoleoniene și apoi eșecul politicii duse în a doua jumătate a secolului XIX de Napoleon al III-lea nu a însemnat sfârșitul fricii de invazie în sânul societății britanice. Franța, inamicul tradițional, fusese învins, dar maniera în care acesta a fost înfrânt a dus la apariția unor noi temeri. Germania și-a dovedit eficiența, puterea militară, ambiția și apetența pentru putere și teritorii, astfel că ea a devenit în ochii englezilor potențialul nou inamic și, implicit, potențialul invadator.
Teama de invazie
Aceste temeri existente la nivelul administrației s-au transpus și în opinia publică, ele reflectându-se în literatura populară[1]sau în presă. Succesul acestui gen de literatură poate fi explicat și prin analiza curentelor de opinie din Anglia acelei perioade. Se conturează atunci ideea unei „degenerări” a englezilor și teama că, din această cauză, țara nu va avea puterea militară necesară pentru înfrângerea inamicului într-un viitor război considerat a fi inevitabil.
O primă asemenea scriere, care atrăgea atenția asupra pericolului german, a apărut în 1871, deci imediat după înfrângerea Franței. Este vorba de nuvela intitulată The Battle of Dorking, semnată de generalul George Chesney. Acesta descrie în detaliu modul în care o invazie germană ar afecta viața de zi cu zi a englezilor și susține că Marea Britanie este vulnerabilă în fața unui posibil atac german din cauza reducerilor bugetului militar și, mai ales, din cauza vanității sale ce nu-i permite să analizeze în mod corect pericolul german. Chesney a oferit publicului o critică foarte dură la adresa puterii militare britanice, vorbind despre numărul insuficient de soldați, despre lipsa unui antrenament eficace în rândul voluntarilor și espre problema recrutării („o națiune prea egoistă pentru a-și apărea liberatatea nu ar fi fost demnă s-o păstreze”).
Faptul că invazia de care se temeau nu a avut în loc în anii 1870-1880 nu i-a liniștit pe cei mai fanteziști dintre scriitori. Următoarea țintă a psihozei publice avea să fie Tunelul de sub Canalul Mânecii (pe atunci aflat în stadiu de proiect). Primele planuri au fost prezentate în Parlament în 1882, și în curând au început să apară și diverse romane cu titluri foarte sugestive:Anglia în pericol, Capturarea Tunelului, Bătălia pentru Tunelul Canalului. Aceste cărți-și succesul de care se bucurau în epocă – ne arată că exista un număr important de englezi care credeau în posibilitatea – chiar probabilitatea – unei invazii germane.
Proiectul Canalului a avut parte de foarte multe obiecții, venite din partea tuturor categoriilor societății, astfel că el a fost sistat după ce săpăturile începuseră deja. Dar nici asta nu i-a liniștit pe britanici;imediat a apărut o nouă amenințare. Parcă pentru a hrăni frica de invazie care-i cuprinsese pe englezi la sfârșitul secolului al XIX-lea, Franța a început să se refacă și să dea semne că încă poate reprezenta o amenințare. Și cum ar fi dacă – se întrebau cei mai pesimiști dintre analiștii militari – Franța și Rusia aveau să-și unească forțele împotriva Angliei pentru a lansa un atac chiar în inima imperiului britanic, anume Londra. Sistemul de apărare al capitalei nu fusese modernizat și se baza în primul rând pe apărarea portului, astfel că orașul nu ar fi putut face față unei invazii.
Au urmat articole fanteziste și dezbateri aprinse în Parlament, iar opinia publică a preluat și ea aceste temeri. În 1885, apare o cărțulie intitulată Asediul Londrei, în care este relatată o invazie franceză ce culmina cu o bătălie aprinsă în Hyde Park, capitularea Londrei și pierderea Indiei, Gibraltarului și Irlandei.
Acesată renăscută frică de Franța a avut consecințe palpabile:dezvoltarea – numeric și din punct de vedere al echipamentelor și tacticilor de antrenament – a forțelor de voluntari și construirea, în sud-estul Londrei, a unui inel de centre fortificate ce trebuiau să servească drept depozite de provizii.
Germania, noul inamic
Frica de Franța a dispărut în cele din urmă odată cu semnarea Antantei Cordiale, în 1904. Atenția englezilor s-a îndreptat atunci către Germania, văzută ca viitorul inamic. În această perioadă apare cel mai cunoscut roman al literaturii de invazie (de asemenea, unul din primele romane cu și despre spioni). Este vorba despre The Riddle of the Sands, scris de Erskine Childers și publicat în 1903. Cartea are ca subiect un complot de invazie gândit de germani, prin care soldații nemți aveau să se strecoare prin Marea Nordului ascunși pe navele transportatoare de cărbune. Deși metoda prin care Childers a imaginat inavzia germană era nouă, metoda de atac – atacul dinspre mare – era cât se poate de tradițională. Faptul nu ne surprinde având în vedere că la acel moment cursa înarmărilor dintre Anglia și Germania era în toi, iar accentul se punea pe înarmarea navală.
Dar de ce se temeau englezii de germani? După nașterea Germaniei unite, în 1871, nemții și-au propus să devină o mare putere mondială, iar pentru astea avea nevoie de un imperiu. Germanii considerau că au nevoie de un imperiu peste mări, nu numai pentru prestigiu, dar și pentru că economia germană nu s-ar fi putut autosusține pentru mult timp dacă nu avea materii prime și piețe de desfacere pentru produsele finite. Pentru a achiziționa, folosi și proteja aceste colonii, țara avea nevoie și de o flotă puternică, atât comercială, dar mai ales militară. Politica de înarmare a făcut din Germania o mare putere maritimă, ceea ce i-a adus în conflict cu englezii. Din 1805, de la Bătălia de la Trafalgar, englezii dominaseră mările având cea mai mare și cea mai puternică flotă din lume, iar acum Germania dorea să-i ia locul.
Dezvoltarea Germaniei după înfrângerea Franței i-a neliniștit foarte mult pe englezi. Ei vedeau în noua mare putere de pe continent o creștere industrială impresionantă, ambiții imperiale, un militarism prusac considerat feroce și, înainte de toate, ceva ce i-a tulburat incredibil de mult:obligativitatea serviciului militar. Ideea de a-i obliga pe cetățeni să facă serviciul militar era incompatibilă cu tradiția liberală britanică, însă și alte state – precum Franța, Italia, Japonia și Rusia – au urmat exemplul german.
În 1898 și 1900, în Germania au fost adoptate legi prin care erau stabilite tipurile și numărul de nave de război ce trebuiau construite. Pentru a justifica imensele cheltuieli pe care le implica acest proiect, legile identificau și inamicul ce trebuia contracarat prin înarmarea navală:„Pentru Germania, cel mai periculos inamic naval în prezent este Anglia... Flota noastră trebuie construită asftel încât să-și etaleze potențialul militar extraordinar între Helgoland și Tamisa.” În același timp cu dezbaterile privind dezvoltarea flotei, un alt proiect foarte important din punct de vedere strategic era pus în practică:Canalul Kiel a fost inaugurat în 1895, oferind flotei germane o conexiune rapidă între Marea Baltică și Marea Nordului, permițându-i astfel să-și transfere rapid navele și să pună la punct operațiuni în care segmente diferite ale flotei puteau coopera fără nicio problemă.
Englezii au urmărit neliniștiți acest spectacol al voinței Germaniei de a-și pune la punct mijloacele prin care ar fi putut organiza o invazie a insulei britanice. Și singura modalitate prin care puteau răspunde era prin dezvoltare celei mai importante arme de care dispuneau:Royal Navy. În ciuda prestigiului și aparenței de putere de care se bucura, spre sfârșitul secolului al XIX-lea Marina Regală britanică ajunsese de fapt să fie depășită, dezorganizată și, în fapt, nepregătită pentru a purta un război cu o mare putere. Primul Lord al Amiralității John Arbuthnot Fisher și-a dat seama de această situație tulburătoare și, când și-a preluat funcția în 1904, a inițiat un program de reforme și a promovat ideea de construire a unei nave de luptă revoluționare. Aceasta avea să fie HMS Dreadnought. Lansată în 1906, ea a fost o minune a tehnologiei navale de război, redefinind modul în care era gândit conflictul pe mare.
În deceniul dinaintea izbucnirii Primului Război Mondial, mulți puteau crede că soarta viitorului război avea să fie decisă pe mare, având în vedere cursa pentru construirea unor nave din ce în ce mai performante. Situația a stat de fapt cu totul altfel. Cea mai importantă confruntare navală – Bătălia Iutlandei, din mai 1916 – s-a sfârșit fără o victorie clară:englezii au suferit mai multe daune decât germanii, dar flota Reichului nu a mai îndrăznit după aceea să se mai aventureze în apele largi. Astfel, amenințarea unei invazii germane dinspre mare nu s-a materializat niciodată. Însă Marea Britanie avea să fie, într-un fel, invadată, dar dintr-o altă direcție:dinspre cer.
Un nou tip de amenințare:atacul aerian. Epoca zepelinelor
Primul Război Mondial a adus un nou tip de amenințare, sub forma atacurilor aeriene. Pericolul nu mai era reprezentat de soldații inamicului, ci de bombele ce erau aruncate din cer. Și pentru prima oară, populația civilă din Marea Britanie era amenințată nu doar în regiunile de coastă.
Primul atac aerian german asupra Angliei a avut loc pe 21 decembrie 1914. Orașul Dover a devenit ținta unui atac din avion. Însă nu avionul avea să fie cea mai importantă amenințare, ci o inovație germană cu aer futurist:zepelinul. Primul dirijabil și-a luat zborul în 1900 și până în 1914, germanii își construiseră deja o întreagă flotă cu ajutorul căreia, după izbucnirea războiului, au atacat Marea Britanie. Primul raid a avut loc pe 19 ianuarie 1915[2].
Înainte de război, Winston Churchill a luat în derâdere aceste baloane, pe care le-a descris ca fiind „saci enormi de combustibil și gaz exploziv”. Însă acești „saci” s-au dovedit a fi foarte greu de atacat. Se strecurau silențios în spațiul aerian britanic și nu puteau fi atinși de armele convenționale. Folosind zepelinele, germanii nu doreau doar să-i terorizeze pe englezi cu raiduri subite, ci doreau să folosească din plin potențialul acestei noi arme bombardând puncte strategice. Însă acest lucru nu era posibil pentru că dirijabilul era vulnerabil în fața curentelor de aer și dificil de pilotat cu foarte mare precizie. Pe parcurs, tehnologia a fost îmbunătățită, și pe 23 septembrie 1916 trei noi zepeline urmau să atace Marea Britanie. Englezii au reușit însă să distrugă două dintre ele, și până la sfârșitul anului forța acestor arme care păruseră că oferă avantaje germanilor a fost distrusă.
Amenințarea atacului aerian nu a dispărut odată cu decăderea zepelinelor pentru că germanii au continuat să creadă ca raidurile aeriene le puteau aduce victoria. Din mai 1917, aviația germană a preluat sarcina operațiunilor aeriene și au continuat bombardarea insulei britanice. În ciuda numărului mare de morți rămas în urma unor asemenea atacuri, germanii nu au reușit să distrugă moralul publicului sau să distrugă ținte strategice. Când a fost semnat armistițiul, în noiembrie 1918, lumea încă nu reușise să-și dea seama de adevăratul potențial al atacurilor aeriene. Aveau însă să o facă două decenii mai târziu, în timpul celui de-al doilea război mondial...
Surse:
http://www.bbc.co.uk/history/, http://www.historytoday.com/
[1]Acest gen de literatură a purtat numele de „invasion literature”;el s-a făcut remarcat cu precădere în perioada 1871-1914. El s-a născut odată cu nuvela lui George Chesney, al cărei succes a dus la apariția unui interes foarte mare pentru poveștile despre invazii ipotetice din partea puterilor străine. Până în 1914, apăruseră deja peste 400 de astfel de romane, multe dintre ele ajungând bestseller-uri cunoscute în toată lumea occidentală. Acest gen de literatură a fost destul de influent în Marea Britanie, influențând opinia publică prin hrănirea fricii de invazie.
[2]Zepelinele trebuiau să atace clădiri industriale și militare. Kaiserul a autorizat atacul, dar a interzis un atac asupra capitalei britanice pentru a nu pune în pericol viața familiei regale, cu care se înrudea.
