Noul imperialism şi noua hartă a lumii la 1900

Între 1860 şi 1914, expansiunea vestică şi colonialismul s-au făcut simţite în întreaga lume, pe măsură ce Marea Britanie, Spania, Olanda, Franţa, Germania, SUA se întreceau pentru pieţe şi obţinerea materiilor prime. In acelaşi timp, industrializarea a crescut influenţa asupra naturii şi oamenilor de pe alte continente. Până la finele secolului, aproape toată Asia şi Africa erau sub stăpânire colonială.

Imperialismul se referă la extinderea puterii unei naţiuni asupra altor comunităţi, iar noul imperialism presupune dezideratul unui control total, o nouă fază a expansiunii, spre deosebire de cea precedentă care a presupus doar mici colonii, puncte comerciale si activităţi misionare. Care sunt motivele acestei curse extraordinare pentru cucerirea mapamondului?

În primul rând trebuie să ţinem seama de raţiunile economice:naţiunile industrializate erau în căutare atât de materii prime cât şi de locuri de desfacere pentru bunurile produse. În ceea ce priveşte raţiunea politică, competiţia pentru putere dintre tinerele state europene a transformat colonizarea în simbol de putere şi de statut. Posesia unor colonii însemna prestigiu şi le demonstra celorlalţi autoritatea de care dispuneai, consolidând şi conştiinta de naţiune, idee încă proaspătă. Nu în ultimul rând, ideile care circulau în mediul cultural au favorizat şi ele explozia fenomenului colonialist. În spetă, darwinismul social considera că la fel ca în natură, şi între oameni există competiţie constantă, iar numai naţiunile puternice vor dăinui. Rasismul a devenit şi ele baza justificativă pentru acţiunile violente întreprinse împotriva unor populaţii clasificate inferioare pe fond pseudo-biologic. În plus, conceptul de “white man’s burden”, povara omului alb, presupunea chiar o datorie morală a europenilor de a civiliza societăţile considertae primitive, ceea ce însemna că sistemul vestic cuprinzând democraţia, capitalismul şi religia creştină trebuia impus cu orice preţ, sub pretextul salvării celor “inferiori”.

O formă de conducere a coloniilor era printr-un sistem indirect, care permitea liderilor locali să îşi păstreze pozitiile de putere. Alte beneficii includeau un grad de acceptare mai ridicat din partea populaţiei a ingerintei străine, accesul mai rapid la resursele naturale, cheltuieli reduse şi un impact mai mic asupra culturii locale. Toate acestea însă favorizau revoltele din pricina controlului limitat. Prin sistemul direct însă, liderii locali erau înlocuiţi cu oficiali ai ţărilor colonizatoare, ceea ce presupunea un control mult mai strict. Pentru a-şi justifica cuceririle, se folosea retorica progresului adus de noile tehnologii şi economie. Câteva astfel de beneficii au fost într-adevăr:reţele de transporturi, sisteme economice moderne, noi tehnici agricole. Problema majoră însă o reprezenta faptul că nu le era permisă dezvoltarea propriilor industrii şi în schimb resursele naturale se exploatau la maximum, la fel şi factorul uman. Localnicii munceau pe plantaţii sau in minele acaparate de colonizatori pentru salarii infime şi în condiţii extrem de periculoase şi neigienice. Tradiţiile şi obiceiurile locale erau şi ele desconsiderate. Diviziunea şi segregarea din structurile coloniale au avut repercusiuni vizibile şi astăzi. Mai jos găsiţi o serie de hărţi care prezintă împărţirea lumii (numită şi “scramble”, amestecul).