Moartea lui Aurel Vlaicu. Concluziile anchetei

În cursul anchetei în cazul accidentului aeronautic în care și-a pierdut viața Aurel Vlaicu (31 august/13 septembrie 1913) s-au conturat două ipoteze, pe care locotenentul av. Gheorghe Negrescu le prezintă astfel:

„1. Ori motorul aeroplanului a început să funcționeze neregulat tocmai atunci când intra în Valea Prahovei, adică în zona cea mai grea, și atunci a virat înapoi și a venit planând la limită spre a ajunge la primul teren de aterizare, care era la capătul plantației de pomi din Bănești. Neavând suficientă înălțime, a ținut volanul la limita pantei de planare, care la prima rafală de vânt puternică, rafale frecvente în acea zi din cauza căldurii, l-a adus la prăbușire pe o aripă, semn al pierderii de viteză, tocmai când mai avea puțin să ajungă la terenul de aterizare;

2. Ori lui Vlaicu i-a venit rău, pe sus, din cauza golurilor de aer puternice în acea zi, și atunci, virând, s-a întors, alegând locul de aterizare la marginea plantației de pomi de la ieșirea satului Bănești. Ajungând aproape de pământ, nemaifiind stăpân pe el, deci pe avion, s-a prăbușit de la înălțimea de 50-60 m, alunecând pe aripă. Această ipoteză este mai verosimilă față de declarațiile martorilor oculari din sat, care au spus că motorul mergea cu întreruperi și apoi s-a oprit.

Concluziunile mele, ca cel care a făcut ancheta oficială a cauzelor accidentului, după ce am examinat modul cum decursese zborul și am ascultat declarațiile martorilor oculari care urmăriseră zborul deasupra Câmpinei și în apropierea locului accidentului, ținând seama de impresiile mele de aviator care zburasem în această zi și constatasem curenți puternici ascendenți și descendenți, au fost următoarele:

Avionul «A. Vlaicu nr. II», în care inginerul Aurel Vlaicu a încercat trecerea Carpaților în ajunul întrunirii de la Orăștie a Asociației ASTRA, era un avion obosit după o vechime de zbor de doi ani. Chiar dacă ar fi fost nou, înălțimea maximă la care ar fi putut ajunge nu era mai mare de 1.100 m, după care avionul plafona. Or, pentru trecerea Carpaților era nevoie de 2.500 m înălțime.

Vlaicu știa ce înălțime putea atinge cu avionul său; în discuțiunile pe care le avusese cu căpitanul (aviator, n.a.) Andrei Popovici asupra zborului peste munți, îi spusese acestuia (lui Vlaicu, n.a.) că un astfel de zbor, el (Popovici, n.a.) l-ar executa de-a lungul talvegului râului Prahova, adică, cum s-ar zice, urmând firul apei. Vlaicu însă a căutat să ia cât mai multă înălțime, totuși nu s-a putut ridica mai mult de 1.000 m.

Mai mult ca sigur că înălțimile munților l-au impresionat pe Vlaicu, când i-a văzut după ce trecuse de Câmpina și se apropia de strâmtoarea de la Comarnic-Posada, știindu-se atât de jos și zburând într-o atmosferă foarte agitată din cauza curenților ascendenți-descendenți ce dominau în acea zi călduroasă.

În această situație, Vlaicu și-a dat seama de puținele șanse ce avea să reușească acest zbor peste munți. În aceste condiții, a luat hotărârea să renunțe la acest zbor, la această tentativă, hotărâre urmată imediat de virajul de 180 grade pentru întoarcerea înapoi spre câmpie, începând coborârea prin întreruperea motorului pentru a putea ateriza pe unul din terenurile bune de aterizare de la sud de satul Bănești, de unde începe câmpia spre Băicoi-Ploiești.

Aterizarea se impunea pentru că Vlaicu voia să iasă înaintea automobilului care venea pe șoseaua Ploiești-Câmpina cu ajutoarele lui Silișteanu-Magnani și mecanicul Miron, cu care probabil voia să se consulte. La ieșirea din satul Bănești, spre câmpie, pe o distanță de circa 2 km la vest de șosea, se afla un rând de livezi în lungul cărora Vlaicu a coborât mereu ca, după ultima livadă, unde mai avea o înălțime de 100 m, să poată să aleagă locul de aterizare.

În acest moment, a fost văzut cum, încercând să facă un viraj, avionul a alunecat pe o aripă și s-a prăbușit în ultima livadă, la 50 m de șosea și de marginea ultimei livezi, de unde începeau locuri bune de aterizare. O rafală de vânt l-a surprins, desigur, în acest moment de planare în viteză mică pentru aterizare și l-a aruncat la pământ, zdrobindu-l, fără ca avionul să răspundă la manevra de apărare făcută de pilot. Accident stupid, care s-a repetat peste vreo 25 de ani, când s-a prăbușit la pământ un excelent pilot, căpitanul Olteanu, pe aerodromul de la Băneasa”¹.

Un infarct?

Medicul curant al ing. Vlaicu, dr. Vasile Hâncu, era foarte sigur când afirma că lui Vlaicu i s-a făcut rău în avion și a suferit un infarct de miocard, avionul prăbușindu-se. Într-o scrisoare trimisă la începutul lunii februarie 1912 lui Octavian Goga, Aurel Vlaicu scria:

„Frate Tavi. Să mă crezi că aș sFoto sus: Aparatul „Vlaicu nr. 1 – model 1910”, tractat de boi în fața carului funerar care îl conducea pe ultimul drum pe Aurel Vlaicuta mai bine în locul tău decât stau aici și să fiu mereu necăjit. Eu, după cum ai văzut, în Budapesta eram cam bolnav și nu știam ce-mi lipsește; acum am fost la doctor și el zice că am o boală de piept (cord) și că este periculoasă la efort. M-a oprit să mai beau ceva și mi-a dat să mănânc numai veghetar, fără grăsimi. Acu s-a isprăvit cu cognacul. Nu știu cum o să mai zbor la vară. Totuși, a zis că-mi va da ceva ca să nu mai fiu nervos”².

Monumentul ridicat la Băneşti pe locul unde s-a prăbuşit avionul „A. Vlaicu nr. II”

În ceea ce privește ipoteza vehiculată a unui sabotaj, care să fi provocat prăbușirea lui Vlaicu, este exclusă. Primii care au examinat resturile avionului căzut au fost cei doi prieteni ai săi, mari specialiști în aeronautică pentru acel timp, inginerul Constantin Silișteanu și mecanicul Giovani Magnani. Ei au consemnat în scris faptul că toate părțile componente ale aeroplanului erau în stare normală. Ipoteza sabotajului a fost exclusă și de către locotenentul av. Gheorghe Negrescu, prieten apropiat al lui Vlaicu.

Ce s-a întâmplat exact în acele clipe tragice cu Aurel Vlaicu? Poate că nu vom ști niciodată cu certitudine.

A doua zi, trupul fără viață al marelui inventator și zburător a fost dus la Spitalul Militar din București și expus în capelă, unde mii de oameni din toate categoriile sociale s-au perindat prin fața catafalcului, aducându-i un ultim omagiu. La Orăștie, vestea morții sale a ajuns abia în dimineața de 14 septembrie 1913, serbările ASTREI s-au transformat într-o adunare funebră.

Acest text este un fragment din articolul „Drumul unui cuceritor al cerului, inginerul aviator Aurel Vlaicu”, publicat în numărul 43 al revistei „Historia Special” (revista:special/43), disponibil în format digital pe paydemic.com.