Marele cutremur care a devastat provincia chineză Gansu, cel mai grav din istoria ţării
În decembrie anul acesta se împlinesc 95 de ani de la una din cele mai mari catastrofe naturale ale secolului al XX-lea, al doilea cel mai puternic din acest secol. Nefericitul eveniment a avut loc într-o regiune izolată a Chinei, pe 16 decembrie. In districtul rural Haiyuan, în provincia Gansu din vecinătatea Mongoliei au căzut victime 200.000 de oameni, iar distrugerile s-au întins pe mai bine de două hectare de teren.
Deoarece s-a petrecut la începutul războiului civil din Republica Chineză, dezastrul a foat rapid trecut cu vederea din pricina altor crize politice şi umanitare din restul teritoriului chinez, rămânând până azi destul de puţin cunoscut în ciuda distrugerilor majore.
Cutremurul a avut epicentrul la periferiile localităţii Haiyuan din estul regiunii Gansu, care azi face parte din regiunea autonomă Ningxia Hui. Situată pe o fâşie de-a lungul Râului Galben, Haiyuan şi împrejurimile sale fac parte din cea mai mare întindere de sol de tip loess de pe Terra. Locuintele se construiau din acest material sedimentar, un sol galben de bună calitate care pe alocuri ajungea şi la câteva sute de metri adâncime. Casele aveau însă un grad de rezistenţă scăzut.
Cutremurul iniţial a lovit cu intensitate distructivă maximă de 12 pe scara Mercalli, provocând peste 650 de alunecări de teren, iar în ceea ce priveşte intensitatea energiei eliberate de tremor se vehiculează o magnitudine de 8-8.5. Martorii au observat că în capitala de provincie Lanzhou clădirile au rezistat în mod surprinzător chiar şi la replicile care aveau să continue luni la rând, în vreme ce majoritatea comunitătilor de la ţară au fost devastate.
Rapoartele din 50 de comune estimează un număr de 230.000 până la 310.000 de victime. Multe dintre acestea, posibil majoritatea, aparţineau populaţiei islamice Hui care se afla la rugăciune în momentul nefericit când cutremurul a lovit văile din districul Longde, unde a pierit o treime din populaţie. Pierderile materiale au urcat până la 30 de yuan, aproape 20 de milioane de dolari la vremea aceea. În 14 comune s-au prăbuşit 70% dintre clădiri. Alte pierderi importante s-au înregistrat în cazul animalelor domestice, în jur de 800.000 – un milion de capete.
Distrugerea caselor dar şi a grânarelor a supus supravieţuitorii atât intemperiilor cât şi foametei. Vulnerabili şi în faţa atacurilor tâlharilor, mii de refugiaţi au plecat care încotro, rătăcind printr-un peisaj dezolant, fără drumuri şi construcţii care să mai stea în picioare, fără relieful obişnuit. Nu se ştie aşadar câţi au fost ucişi de cutremur şi câţi după, mai ales că seismologii nu au putut face cercetare la faţa locului decât un an mai târziu.
Soldaţii şi ofiţerii de la garnizoanele din Ningxia şi Pingliang au fost primii care să ofere date despre eveniment, dar şi primii care au sărit în ajutorul sinistraţilor, oferind corturi şi provizii comunităţilor celor mai afectate. În multe comune asociaţiile de negustori sau micii aristocraţi au amenajat cantine şi au facilitate ajutoarele de urgenţă, în altele s-au ocupat oficialităţile care au deschis grânarele statului. În schimb, ajutoare materiale sau băneşti modeste au sosit din alte părţi ale Chinei, cum ar fi Beijing, Shanghai, Hunan sua Jilin. Mai târziu în acea iarnă, însărcinaţii din străinătate au colaborat la efortul colectiv de refacere a drumurilor, satelor şi de deblocare a sistemelor fluviale înainte de topirea zăpezilor care ar fi putut provoca inundaţii mari.
Catastrofa a avut loc într-un mare moment de cumpănă, când foametea provocată de secetă care afecta 20-30 de milioane de oameni în nordul Chinei ajunsese la apogeu. Astfel, din păcate, resursele limitate alocate reconstrucţiei şi îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă din Gansu nu au acoperit decât o mică parte din pierderile cauzate de cutremur.
Surse:DisasterHistory, Time.com, News Xinhuanet
