Marea Criză și mitul uzinelor inactive: cum a alimentat înarmarea navală economia britanică
Recesiunea din 1929 a început în New York prin prăbușirea afacerilor la bursă și apoi s-a extins în întreaga lume până când s-a ajuns la un nou război mondial. Nivelul de trai s-a prăbușit drastic din cauza lipsei de comenzi pentru industria grea și primele semne ar fi apărut încă din 1928. Fenomenul economic a fost descris de fiecare autor in funcție de talentul literar și se pare că a fost format un adevăr științific de necontestat, cel care a beneficiat de o publicitate deosebită cu ajutorul fotografiilor artistic concepute.
Problema este că prea s-a spus aceeași poveste în ceea ce privește ideile principale și ar fi interesant de explicat această uniformitate în gândire. Nu cumva este o contagiune mentală, proces descris pe larg de către Gustave Le Bon? Oamenii au obiceiul să se imite unii pe alții când au posibilitatea să gândească liber. Se și plictisesc repede de analizele prea savante.
Istoricii au avut dreptate. Au fost probleme în domeniul industriei grele și primele semne au existat încă din 1928, dar acestea n-au fost așa cum s-a scris prin volumele științifice sau de popularizare. Industria constructoare de mașini a primit în 1928 comenzi pentru nouă vapoare și chilele din oțel au și fost puse pentru a ieși structuri lungi de cel puțin 98 m.
Au fost finisate toate până-n 1931 și astfel flota britanică avea o capacitate superioară de transport. Nava HMS Codrington ajungea chiar la 104,5 m lungime. Și un volum util superior. Chiar au fost puține și în 1929 au fost puse în șantier alte 11 unități. Și acestea au fost finisate până-n 1931.
Industria britanică a fost deosebit de expeditivă și a reușit să dezvolte o flotă întreagă pentru dezvoltarea comerțului internațional. Statul britanic era un bun investitor și plătitor, firmele private fiind deosebit de dornice să îndeplinească dorințele politicienilor de la Londra. Cum elitele din epocă aveau studii superioare la renumite universități, era evident că erau luate măsuri pentru îmbunătățirea economiei metropolei. Unele nave erau construite pentru Canada. Oceanul Atlantic trebuia să fie dominat de nave ale Albionului și să se obțină profit.
Partea proastă pentru populație era că toate cele 20 de vapoare nu puteau să realizeze ceva util în direcția creșterii economice și a nivelului de trai din cauză că erau cu destinație militară. Aparțineau Claselor A și B de distrugătoare care, chiar dacă aveau dimensiuni reduse, necesitau materiale speciale pentru a putea dezvolta și rezista la viteze mari. România a reușit să achiziționeze patru distrugătoare în toată perioada interbelică, dar Londra a comandat în perioada 1928 – 1931 20 de unități.
Orice societate dispune de o cantitate anuală de materii prime, combustibil, energie electrică și resurse financiare. Dacă sunt sporite cheltuielile militare, cele destinate distrugerii și nu progresului, populația începe să resimtă lipsurile. Trebuie să se observe că unitățile Claselor A și B erau comandate și asamblate înainte de declanșarea crahului financiar, în momentul desfășurării și după evenimentele care au provocat un tsunami planetar. Londra nu avea griji economice, ci era interesată de dezvoltarea Royal Navy în vederea rămânerii în poziția de stăpâna mărilor.
Tunul era arma la modă în perioada interbelică pentru atacarea țintelor rapide de suprafață și distrugătoarele au primit piese de artilerie de calibrul 120 mm. Se zice că era recesiune, dar masa proiectilelor a sporit cu 50 de procente. S-a trecut de la 14,1 la 22,68 kg și această creștere era o veste foarte bună pentru metalurgiști și chimiști.
Distrugătorul era un torpilor capabil să acționeze la distanțe mari față de baze și autoritățile britanice au cerut și au primit torpila Model IX de calibrul 533 mm și cu o masă de 1.736 kg.
Chiar dacă nu impresionau prin dimensiuni, noile vapoare dispuneau de mijloace de atac capabile să rupă-n două un adversar comparabil sau să provoace avarii grave navelor principale de luptă. Statul englez nu făcea economie cu dispozitivele explozive autopropulsate, cele ce niciodată n-au fost asamblate în România. Erau prea complicate și cereau o mână de lucru deosebit de calificată în domeniul mecanicii fine.
Poftele amiralilor erau deosebit de costisitoare, un distrugător, chiar dacă nu avea o siluetă impresionantă, dispunea de rezervoare care să includă 394 t de combustibil lichid, cel ce prezenta un avantaj deosebit: putea fi ars mai ușor și activitatea din sala motoarelor putea să fie asigurată cu un număr redus de personal specializat.
Petrolul implica o altă problemă
Însă, petrolul nu era descoperit în arhipelag și trebuia să fie adus de la mari distanțe, ceea ce însemna o creștere deosebită a costurilor. Trecerea pe păcură a flotei a mai avut o implicație devastatoare: industria cărbunelui a pierdut un client bun platnic și mare consumator. Multe comunități au fost afectate de valurile de combustibil lichid și populația a început să se mute din ținuturile negre spre spații geografice în plin proces de dezvoltare economică.
Marea Britanie era o putere economică și financiară și nu puteau fi probleme prin construirea a 20 de distrugătoare. Grav era că Royal Navy acționa la nivel planetar și navele au fost trimise în misiuni spre bazele îndepărtate. HMS Codrington a fost destinat să execute misiuni de patrulare în Marea Mediterana și era ceva de mers.
În plus, întreținerea periodică se făcea în Anglia și era o altă cheltuială cu deplasările. Distrugătoarele erau nave rapide, dar motoarele aveau nevoie de întreținere și nava trebuia să fie permanent în formă. Numai HMS Acasta a fost în reparații și modernizări de cinci ori până la declanșarea ostilităților în septembrie 1939. Se muncea mult în perioada interbelică, dar tot vapoare militare ieșeau.
Autorii tezelor clasice despre recesiune n-au vrut să ia în considerare domeniul militar naval și a fost minciună cumplită să se scrie că nu se producea mult în perioada interbelică. Numai din datele despre Royal Navy se vede clar că politicienii se ocupau cu expansiunea flotei în loc să caute soluții reale pentru evitarea dezastrului economic.
Flota britanică a cunoscut un proces de transformare și de expansiune în zisa eră de recesiune și uzinele din întreaga țară erau implicate în livrarea de materiale de calitate pentru asamblarea, întreținerea și modernizarea distrugătoarelor din Clasele A și B. Istoricii și economiștii plângeau că nu funcționează uzinele mecanice și acestea nu mai puteau să satisfacă dorințele celor de la putere în dauna celor mulți.
HMS Codrington în timpul probelor pe mare, 4 iunie 1930. Distrugătorul din clasa A avea 104,5 m lungime (© Imperial War Museums / FL 8171)
Mai multe pentru tine...
