⬆

Aruncător de mine Brandt model 27/31 de calibrul 81,4 mm din dotarea armatei olandeze, în perioada interbelică

Marea Criză Economică și febra înarmării: afacerea Brandt

A fost o epocă de prosperitate în timpul primului deceniu interbelic, dar fericirea nu putea să țină prea mult. Fenomenul de recesiune a fost descris pe larg pentru că a pornit din SUA și a devastat întreaga economie planetară, nivelul de trai fiind prăbușit din cauză că industria grea n-a primit comenzi consistente și astfel nu mai erau locuri de muncă plătite bine. Criza a fost descrisă pe larg de către specialiști și se pare că aceste opere au rămas un adevăr științific de necombătut.

Adevărul este însă la vedere și este ușor de observat din publicațiile tipărite sau din mediul virtual. Arhivele s-ar putea să ascundă date și mai interesante pentru noile interpretări, dar mergem înainte cu ceea ce au scris adepții recesiunii cu cauze în viciile sistemului capitalist de producție și care a ținut până la declanșarea unui nou război mondial.

Industria franceză a început să fie deosebit de interesată de un produs al firmei Brandt, cel care era supranumit tunul săracului. Aruncătorul de mine era realizat la calibrul 81,4 mm și era suficient de ușor pentru a fi deplasat cât mai aproape de pozițiile avansate pentru sprijinirea infanteriei în atac sau apărare.

Chiar dacă mortierul era simplu prin țeava lisă, procesul de uzinare cerea oțeluri aliate și, mai ales, instrumente optice de calitate. Tehnologia epocii era destul de puțin dezvoltată și procesul de prelucrare impunea aducerea a până la 110 kg de oțel pentru un produs finit de 58,5 kg. Nu era aceasta o problemă.

Armata a cerut cât mai multe exemplare și Aruncătorul de mine Brandt model 27/31 a fost livrat în 8.000 de exemplare până la declanșarea războiului mondial. Tehnica de luptă nouă nu era ieftină și autoritățile din România nu și-au permis să cumpere decât 188 de exemplare și licența pentru producere locală.

Se zice că era recesiune, dar statul francez a început să satureze prima linie cu piese de artilerie cât mai puternice, tunurile clasice fiind prea voluminoase pentru a fi împinse aproape de linia de contact.

Erau și dificil de înlocuit în caz de distrugere sau avariere.

Colaborarea dintre cele două arme a fost plină de probleme de-a lungul timpului și a fost normal să apară o gură de foc care să fie lângă infanterist și să înceapă tragerea cât mai repede și dens. Trupele franceze erau bine dotate și au devenit un model pentru restul lumii și aruncătoarele de mine au fost produse cu sau fără licența primită de la firma Brandt. Industria marilor puteri industriale și nu numai a început să fie cuprinsă de febra mortierelor.

Se poate scrie că era o armă mai simplă decât un tun clasic, dar aruncătorul Brandt era un devorator de muniție. Numai o salvă a tuturor pieselor ar fi echivalat cu 26 t de fier și explozibil. Cum cadența putea să ajungă la 18 lovituri pe minut, uzinele speciale au început să înghită cu lăcomie materiile prime, ceea ce însemna că se consuma mult pentru a se obține nimic în domeniul civil. Statul întreținea firmele prin comenzi, lua dispozitivele explozive și le depozita cu grijă, cheltuielile bugetare fiind în creștere și puneau presiune pe valoarea francului.

Cum poftele generalilor sunt nelimitate, s-a inventat și o bombă înalt explozivă, o singură salvă având nevoie de 55,2 t. Astfel de cantități de produse speciale erau peste posibilitățile fizice ale oamenilor și ale animalelor, transportul hipo fiind interzis de riscurile impuse de apropierea de pozițiile inamice. Gurile de foc erau deplasate motorizat și s-a inventat șenileta Renault U E. cu siluetă joasă și care avea suficient blindaj pentru a rezista la gloanțe și la schije.

Se spune că era recesiune și că oamenii o duceau din ce în ce mai rău, dar autoritățile erau puțin interesate de viața oamenilor după 1926. Dacă inițial a fost o mină de 3,25 kg, statul a găsit fonduri pentru producerea exemplarelor de 6,9 kg. Nu sunt cunoscute încă datele despre numărul de mine produse în perioada 1927 – 1939, dar acesta a fost în creștere. Era normal să se procedeze astfel din cauza apariției zvonurilor despre apropierea unui nou război și fiecare tabără a dorit să dețină rezerve care să permită susținerea unei campanii de durată și rezervele de metale să fie economisite în vederea realizării de alte tipuri de muniții.

Economia statului francez era supusă unei presiuni deosebite din moment ce erau cerute instrumente optice de calitate în vederea asigurării preciziei. Industria metalurgică trebuia să furnizeze oțel sau fontă pentru arme și bombe. Erau necesare focoase și încărcături de propulsie, ceea ce însemna că industria chimică avea piață de desfacere.

O singură salvă la distanță minimă implica un consum de 80 kg de explozibil, dar bătaia maximă ar fi însemnat cel puțin 240 kg. Ca de obicei, substanțele chimice necesare erau de calitate superioară și necesitau condiții speciale în timpul depozitării și al transportului. Generalii au crezut că vor rezolva simplu problema saturării câmpului de luptă cu schije, dar au introdus în sistemul logistic o nouă problemă.

În plus, erau înregistrate consumuri de produse strategice ce nu mai erau disponibile pentru alte domenii ale producției militare. Erau afectate și cererile din sectorul civil, dar nu rezistă ceva în fața poftei de a face totul praf. Conducerea unei armate consideră întotdeauna că are prea puține mijloace pentru ducerea unui război modern și de amploare. Era normal să fie cerute stocuri de materii prime de rezervă și creșterea producției de armament.

Se spunea prin cărțile despre al doilea deceniu interbelic că a fost o supraproducție de mărfuri și de aici au rezultat falimentele și toate nenorocirile. Specialiștii au avut dreptate dintr-un punct de vedere: a fost supraproducție de aruncătoare de mine. S-a ajuns până la transformarea numelui firmei în sinonim cu arma de temut.

Marea Criză Economică a fost un termen prin care se poate desemna acea epocă în care au fost accelerate pregătirile în vederea declanșării unui conflict la care urmau să participe activ și Aruncătorul Brandt de calibrul 81,4 mm. Trebuie să se termine cu ideea că n-a mers industria grea după 1928. Dimpotrivă. Au fost prea multe comenzi și economia a fost dată peste cap în defavoarea celor mulți. Afacerile cu arme mergeau ca unse și se știe că banii n-au miros.

Afacerile au mers din plin, dar veniturile nu erau pe gusturile celor ce formau elita societății și aceștia au făcut totul în vederea acumulării de capital, accelerarea procesului de îmbogățire afectând restul populației.

_{Foto sus: Aruncător de mine Brandt model 27/31 de calibrul 81,4 mm din dotarea armatei olandeze, în perioada interbelică (© Wikimedia Commons)}