Marea Criză Economică, România și producția de tunuri

Se știe din orice carte de istorie contemporană că a pornit o cumplită recesiune, cea mai mare din evoluția economiei capitaliste, concurențiale, în urma prăbușirii bursei din New York și fenomenul devastator s-a extins în toată lumea pe durata unui deceniu. A dus la un nou conflict mondial.

Descrierea evenimentelor a fost realizată pe larg de către savanți și jurnaliști de renume sau de cei mai mărunței și interesați de glorie, ideea de bază fiind că industria grea din întreaga lume n-a primit suficiente comenzi și s-a trăit foarte greu. Activitatea prin construcții a fost practic oprită. Era un prăpăd la nivel financiar și se închideau băncile pe capete.

Realitatea era diferită complet de ceea ce spuneau contemporanii și cred astăzi specialiștii în Istorie sau Economie. Industria grea primea comenzi masive de mărfuri scumpe și dificil de realizat, care necesitau utilaje și personal specializat. România a comandat ferm aliatului cehoslovac 248 de obuziere de calibrul 100 mm, guri de foc necesare dotării diviziilor de infanterie pentru neutralizarea artileriei inamice. Puteau să lovească și militarii ascunși în tranșee. Erau utile la orice în condiții de front și au fost arme care și-au făcut datoria în războiul care a urmat.

Fiecare obuzier urma să fie cu o masă de 1.560 kg și trebuia să fie tractat auto pentru a avea eficiență maximă în condiții de front modern. Avea o putere limitată a obuzului împotriva unor fortificații și au fost cerute 180 de piese de calibrul 150 mm de la renumita firmă Škoda. Puterea însemna și masă sporită și aceasta ajungea la 5,9 tone și aici nu se mai discuta despre vreo tracțiune hipo. A fost necesară importarea de tractoare de artilerie specializate, masa unei singure mașini fiind de 7,3 tone. Varianta importurilor din Cehoslovacia a fost aleasă deoarece armele erau ceva mai ieftine în raport cu ceea ce cereau firmele din Franța și Marea Britanie.

Cehoslovacia n-a fost singurul partener extern pentru dotarea trupelor, conducerea de la București fiind atentă la ceea ce se producea în restul lumii. Au fost comandate tunuri antitanc Schneider de calibrul 47 mm din Franța, dar acestea au sosit cu mare întârziere deoarece uzinele erau copleșite de comenzi. A fost reușită introducerea în producție a gurii de foc în România la Ploiești și gura de foc a devenit un periculos mijloc de distrugere în lupta cu tancurile ușoare sovietice. Nici nu se bănuia ce modele grele pot fi realizate în fabricile din adâncimea teritoriului lagărului sovietic. Avea masa de 628 kg și era o realizare deosebită pentru industria constructoare de mașini a României interbelice.

Industria epocii de criză era renumită pentru realizările din domeniul militar și sunt numai două exemple din ceea ce a comandat România. Se subînțelege că marile puteri au cerut cantități enorme de tehnică de luptă și acestea au devenit vizibile începând din 1939. Polonia a fost un mare cumpărător de pe piața europeană și a fost interesată de tunul antitanc Bofors, model 1932, calibrul 37 mm. A fost o gură de foc revoluționară prin raportul dintre masă și puterea de distrugere, cele 370 permițând manevrarea ușoară în câmp tactic.

Era un pericol pentru blindatele ușoare de toate tipurile și un dușman înverșunat al mitralierelor. Prin debit, putea să țeasă un baraj de foc de netrecut în fața infanteriei. Se zice că nu s-a construit prea mult în epoca interbelică, dar Polonia dispunea în 1939 de circa 1.200 de exemplare de import sau produse local și care au ridicat unele probleme renumitelor Panzere. Armele au fost cumpărate parțial de către România după prăbușirea rezistenței poloneze în septembrie 1939.

Istoricii încă mai pot scrie că nu funcționa industria și că orașele sufereau din cauza lipsei de comenzi. Informația este încă vehiculată în cea mai mare enciclopedie virtuală a lumii. Problema era că un oraș precum Brno din Cehoslovacia nu mai făcea față comenzilor de armament de infanterie. Aceeași situație era și la Pilsen unde Škoda transforma oțelul în renumite tunuri și tancuri. Prosperitatea putea să se extindă și-n orașele românești furnizoare de armament, cererea fiind în creștere.

_{Foto
sus: Tun Škoda
fabricat în perioada interbelică, expus la Muzeul Militar din
Belgrad (© Wikimedia Commons)}