⬆

Armamentul german primit de România în anul 1941

Evenimentele din perioada interbelică au fost analizate de specialişti de pe toate continentele şi au fost emise concluzii care au început să capete caracter ştiinţific de necontestat prin repetiţie şi prin numele sonore ce susţineau afirmaţiile din voluminoasele cărţi. Există un curent de gândire care acordă liderului nazist Adolf Hitler un rol fundamental în toate întâmplările petrecute după 30 ianuarie 1933 şi munţi de articole, cărţi şi filme documentare au fost distribuite pe piaţa mondială. Ideea de bază este că liderul de la Berlin a fost absolut negativ şi conducătorii care l-au înfruntat au fost pozitivi la scara istoriei, mai ales cei care susţineau că luptă pentru adevărata democraţie şi pentru drepturile omului.

Cum declanşarea unui conflict în Europa nu putea să nu genereze o tornadă de foc, România a fost atrasă în desfăşurarea ostilităţilor şi s-a ajuns la o colaborare cu Germania în domeniile economic, militar, ştiinţific şi cultural. Istoricii din perioada comunistă au făcut totul pentru a demonstra că alianţa fără acte clare a fost una care a generat o sclavie pentru poporul din Carpaţi. Cercetătorii de după 1989 au avut acces la mai multe surse de documentare şi au început să rescrie trecutul în spiritul adevărului şi al ştiinţei, dar unele idei sunt implantate adânc în creierul colectiv şi s-a spus în mod clar că Hitler a fost ostil României, că n-a vrut să-i doteze armata pentru a menţine un echilibru în raport cu cea a Uştirii române. Au fost livrate 1.300 de tunuri de calibre diferite şi teza pringariei, cele două state aliate ale Reich-ului fiind mai interesate să se lupte între ele decât cu forţele sovietice. Mai mult. S-a subliniat că au fost trimise numai acele arme care erau importante pentru trupele şi interesele germane.

Tunuri livrate de Germania în România

Se pare că dragostea de minciună este prea puternică pentru a se vedea adevărul din când în când. Au fost prezentate date despre livrările de tehnică de luptă până la 1 iunie 1941 şi acestea au fost deosebit de consistente. Chiar se poate discuta de o schimbare la faţă a oştirii române. Au fost livrate 1.300 de tunuri de calibre diferite şi teza privind lipsa de interes pentru dotarea diviziilor române cade de la sine. Este interesant că un autor prezintă datele pe o pagină şi pe următoarea emite concluzia privind politica de echilibru în relaţiile cu Ungaria. S-a mai subliniat şi faptul că germanii au trimis foarte multe tunuri antiaeriene pentru că era în interesul lor să protejeze petrolul din regiunea Prahova. Teoria este susţinută de autori care nu pot scoate o concluzie corectă din datele tehnice ale armelor furnizate. Erau tunuri de calibru mic şi cu tir rapid pentru protejarea trupelor şi a obiectivelor militare precum aerodromurile.

Forţele sovietice aveau suficiente avioane de bombardament de mare altitudine şi care n-ar fi fost deranjate de piesele de calibrele 37 şi 40 mm. Mai este de subliniat un aspect interesant. Partea română a trimis o comisie în Germania pentru a căuta armele necesare pentru a face faţă pericolului bolşevic şi au fost cerute 124 tunuri Rheinmetall de calibrul 37 mm, un coşmar pentru orice avion ce zbura la mică altitudine. Au fost expediate exact cât s-a prevăzut. La fel a fost cazul cu cele 45 de piese de calibrul 20 mm cu origini elveţiene. Întârzieri au fost la modelul Gustloff de calibrul 20 mm, unde au fost primite numai 73 din cele 300 cerute. Era o comandă consistentă şi au fost depăşite capacităţile de producţie, cele ce erau obligate să onoreze şi cererile forţelor germane. Tunul Bofors de calibrul 40 mm a făcut carieră în cursul războiului şi au fost găsite 54 de piese din cele 79 solicitate.

În plus, principalul tip de tun livrat era cel de calibrul 37 mm şi care avea drept misiune lupta antitanc. Au sosit 669 de arme din capturile poloneze şi reprezentau peste jumătate din totalul sosit în România. Se poate spune că aveau proiectile mici şi că partea sovietică dezvoltase tancuri ce rezistau fără probleme la sute de lovituri, deci autorităţile germane şi-au bătut joc de aliatul român. Nici vorbă! Piese asemănătoare formau structura de bază a apărării anticar a diviziilor germane şi infanteriştii nemţi au avut un şoc când au dat peste tancurile grele ale sovieticilor.

Tanchiştii lui Iosif Stalin chiar aveau obiceiul să strivească în şenile jucăriile aduse pe front de cei ce susţineau că sunt rasa superioară. Se poate spune că tunurile anticar erau trimise în interesul germanilor, dar erau mai importante pentru protejarea militarilor români care nici nu bănuiau ce forţe blindate îi aşteptau dincolo de Prut. Este interesant de spus că nici serviciile de informaţii ale Reich-ului n-au bănuit potenţialul industriei constructoare de maşini din lagărul comunist. Piesele mici au rămas în dotarea forţelor române pentru că erau utile în lupta cu mitralierele şi cu infanteria inamică. Studiile militare din perioada interbelică le considerau ideale în acest rol pentru că aveau un debit mare, razanţă şi erau uşor de deplasat şi camuflat. Partea română a cerut 669 de guri de foc şi 669 au fost puse în vagoane. Era o dotare pentru 111 regimente de infanterie sau 37 de divizii. Ar fi fost necesare şi mai multe pentru sporirea puterii de distrugere a ţintelor şi pentru formarea unor rezerve necesare înlocuirii pierderilor şi pentru antrenarea unor noi efective. Războiul este nemilos şi mereu cere mai mult.

Calibrele mici sunt interesante în luptele apropiate, dar trebuie să existe şi proiectile care să impresioneze vrăşmaşul. Au fost puse în trenuri 80 de tunuri de calibrele 47 şi 75 mm, exact cât s-a solicitat. Trebuie verificat dacă autorii contemporani au pus totul la grămadă sau aşa a fost textul făcut în original. Dacă este o intervenţie a istoricilor, înseamnă că s-a încercat o falsificare a informaţiilor, cele două tipuri de piese de artilerie fiind deosebit de diferite ca putere de foc şi ca destinaţie.

Conducerea de la Berlin nu avea nici cel mai mic interes să lase descoperit un sector de front cu o mare lungime, mai ales că spargerea liniilor româneşti ar fi dus la pierderea petrolului din Prahova. Au mai fost trimise aliatului tunuri Schneider şi erau în număr de 255, cam puţine în raport cu cele 544 cerute. Erau guri de foc de calibrul 105 mm ce aveau un bun potenţial de nimicire a ţintelor, dar astfel de arme nu se găseau pe toate drumurile. Ofiţerii români le-au destinat pentru sprijinirea armatelor pe direcţiile de atac sau pentru oprirea ofensivelor inamice. Puteau să fie deosebit de periculoase dacă tirul era concentrat şi erau capabile să execute tir de contrabaterie.

Tunul este o armă deosebit de periculoasă în câmp tactic şi s-a calculat că a fost principalul vinovat pentru hecatombele umane din prima conflagraţie mondială, brutalitatea fiindu-i ştearsă de coşmarul numit binomul mitralieră – sârmă ghimpată. Totuşi, precizia poate să scadă drastic dacă gura de foc nu este însoţită de instrumente speciale pentru observarea terenului şi pentru calcularea traiectoriei proiectilelor. Germanii au trimis 1.208 goniometre din tot atâtea cerute şi 1.613 lunete din cele 2.104. Nu se precizează în text despre ce model este vorba, dar trebuie să fi fost dispozitivele speciale ce permiteau observarea mişcărilor inamice din adăpostul tranşeelor.

Al Treilea Reich a fost un organism statal conceput ideologic şi a provocat catastrofe de neiertat la scară umană şi la nivel de civilizaţie, dar colaborarea în domeniul militar cu România n-a fost negativă după cum o văd istoricii. Este greu de crezut că un aliat ar mai da 1.300 de tunuri în şase luni în condiţiile în care ar fi prins într-un conflict planetar. Germania nazistă poate să fie acuzată de multe nenorociri, dar livrările de armament către România au fost spectaculoase şi au modificat din temelii dotarea unui organism militar care a cunoscut în perioada interbelică mari probleme din cauza politicienilor şi a ofiţerilor dornici să prospere din comisioane şi din avansări nemeritate. Corupţia şi lupta politică au făcut ca nici măcar armamentul de infanterie să nu fie suficient pentru un conflict de anvergură şi de durată.

Grenada îşi dovedise utilitatea în prima conflagraţie mondială şi fusese perfecţionată pentru a fi generatoare de multe schije ucigătoare. Industria românească putea să producă micile bombe de mână, dar comenzile erau ca pentru antrenamente. Au sosit din Germania două milioane de exemplare pentru că atât se stabilise. Mai mult. Au fost oferite 1.290.000 de focoase pentru confecţionarea armelor pe plan local, sistemele de dare a focului fiind mecanisme delicate. Era chiar un surplus cu 20.000 de unităţi în raport cu ceea ce se ceruse de partea română. Au fost oferite şi 350 t de trotil, explozibil ce prezenta avantajul stabilităţii. Era util pentru încărcarea proiectilelor şi a grenadelor.

Se trăieşte într-o epocă a senzaţionalului şi autorii sunt grăbiţi să arunce pe hârtie sau să posteze în generosul spaţiu virtual o cantitate mare de informaţie pentru a rămâne cumva în memoria colectivă, oceanul de date ducând repede la neagra uitare.

_{Foto sus: Bundesarchiv Bild 102-00675}