Marea Criză Economică din România și progresele din industria alimentară

Anul 1929 a adus o epocă de recesiune pe plan mondial și, se spune prin cărțile de istorie, scăderea nivelului de trai a dus la o creștere a tensiunilor sociale și astfel s-a ajuns la un nou război mondial. Orice perioadă de marasm economic este însoțită de prăbușirea cifrei de afaceri, de închiderea fabricilor și de creșterea șomajului. România Mare nu putea să fie ocolită de astfel de fenomene și cercetătorii au descris pe larg despre curbele de sacrificiu ordonate de guverne și despre grevele care, în perioada de dictatură, erau în mod obligatoriu conduse de către comuniștii cei iubitori de oamenii muncii.

Industria alimentară din România nu era deosebit de dezvoltată deoarece populația rurală era dominantă și se descurca din propriile resurse. Cerealele erau prelucrate în mori mici ce foloseau forța căderilor de apă sau energia vântului în Basarabia și Dobrogea.

Totuși, cum numărul de locuitori din orașe, îndeosebi cel din București, creștea în mod accelerat, fabricile destinate prelucrării produselor oferite de solul bogat au început să fie în centrul atenției politicienilor și, bineînțeles, al mediului de afaceri. Erau în 1930 991 de întreprinderi și numărul acestora a ajuns în 1935 la 1.066. A crescut și efectivul angajaților de la 20.720 de persoane în 1932 la 31.334. Nu era însă industria care asigura cele mai multe locuri de muncă. Era cu mult depășită de cea a hârtiei și artelor grafice prin cei 54.228 de salariați.

Valoarea produselor rezultate din producție a crescut în mod deosebit în vremurile de restriște și a trecut de la 7.561.851.000 lei în 1931 la 11.896.745.000 lei în anul 1935. Nu se simțea vreo urmă de criză pentru patroni la nivelul sumelor declarate către fisc. Salariile n-au crescut însă pe măsura cantităților de mărfuri livrate pe piață. Dacă suma cea mai mică a fost de 586.434.000 lei în anul 1932, s-a ajuns numai la 657.822.000 lei în 1935. Acumularea primitivă de capital trebuia să se aplice cumva și la nivelul patronilor.

Industria alimentară dispunea de unități deosebite prin puterea de prelucrare și încă mai era mult loc pe piață. Existau 106 mori cu o capacitate de măcinare de peste trei vagoane de cereale în 24 de ore și erau ajutate de alte 209 cu o performanță cuprinsă între 1 și 3 vagoane pe zi. Se adăugau 145 de capacități pentru obținerea uleiului vegetal. Mergeau, din păcate, foarte bine fabricile ce produceau alcool sub diferite forme. Erau astfel 44 de centre pentru livrarea de bere, 194 de spirt și 37 de băuturi alcoolice. Se stătea însă mult mai prost la capitolul mezeluri (48) și la conserve (19).

Existau 15 fabrici de zahăr și 58 de produse zaharoase răspândite în întreaga țară. Statistica pe regiuni confirma că Transilvania avea cele mai multe firme (377) și era urmată de Vechiul Regat cu 342. Cel mai rău se stătea în Basarabia, ținut aflat vreme îndelungată sub dominația țaristă. Erau luate în statistică drept fabrici 149 de centre de producție cu un număr de 2.519 angajați. Bucovina adăuga 102 firme și Banatul 96, dar erau ținuturi mai mici.

România Mare a însemnat o epocă de progres economic și în timpul crizei economice, dar a venit războiul mondial și vecinii au reușit să înceapă un jaf sistematic în toate ținuturile, totul dublat de puternice bombardamente aeriene. A urmat din 1944 transformarea țării într-o adevărată mină de aur pentru Uniunea Sovietică și lungi trenuri și mari vapoare au plecat pline spre orașele colosului ideologic ce practica o economie prădalnică.

Bibliografie minimală

Anuarul statistic al României 1935 și 1936.

Bulei, Ion, Scurtă istorie a Românilor, Editura Meronia, București, 1996.

București Monografie, Editura Sport-Turism, București, 1985.

Guzun, Vadim, Imperiul foamei: foametea artificială din URSS și impactul asupra spațiului românesc: 1921 – 1922, 1932 – 1933, 1946 – 1947, Filos, București, 2014.