Marea Britanie și amenințarea franceză

La momentul izbucnirii războiului dintre Marea Britanie și Franța Revoluționară, în primavara anului 1793, englezii nu aveau de ce să se teamă de o invazie franceză. Marea Britanie se baza pe Marina Regală pentru apărare si plănuise deja o serie de atacuri împotriva forțelor franceze de pe continent. Situația s-a schimbat însă în 1796, când succesul militar francez și frustrările militare britanice au schimbat balanța puterii, iar guvernul de la Londra a început să repare și să întârească sistemul de apărare de pe coastă, adunând în același timp și un număr mare de voluntari.

În timpul anului 1796, cel mai de succes si carismatic dintre soldații Franței Revoluționare – Generalul Hoche – a început să pună la punct un plan pentru o invazie a Angliei, Țării Galilor și Irlandei. Un rol important în strategia franceză îl juca patriotul irlandez Theobald Wolfe Tone. Membru al Societății Irlandezilor Uniți, Wolfe Tone era un protestant care, până la mijlocul anilor 1790, se convinsese că schimbarea pentru Irlanda nu poate veni decât printr-o insurecție violentă. De aceea, în 1796 el a călătorit în Franța pentru a căuta ajutor și pentru a promova ideea unei invazii franceze în Irlanda, ca soluție pentru eliberarea țării.

Wolfe Tone și Hoche s-au întâlnit și au descoperit că aspirațiile lor coincid. Irlandezul promitea sprijin popular pentru invazia franceză, astfel că în decembrie 1796, o flota franceză de invazie – 50 nave, cu 15.000 de soldați – a plecat de la Brest către portul irlandez Bantry Bay. Planul era să provoace o rebeliune irlandeză împotriva nobililor englezi protestanți, să captureze portul Cork și să ajungă la Dublin în două săptămâni. Francezii au avut însă ghinion:din cauza vremii violente, soldații lor nici nu au reușit să ajungă pe țârm, iar până în luna ianuarie, flota de invazie se întorcea înapoi la Brest.

Politica pro-invazie a lui Napoleon

Acest eșec le-a acordat britanicilor un răgaz scurt. Guvernul a continuat să se teamă în continuare de o invazie, dar și de inamicii interni. Au întârit astfel legislația pentru a-i descuraja pe simpatizanții revoluției franceze. În 1797 se părea că temerile lor se adeveresc, când mai mulți soldați din Marina Regală – elementul cheie al apărării țării în caz de invație – s-au răzvrătit. Răscoala a fost însă înăbușită rapid, iar în octombrie 1797, englezii au câștigat o luptă în fața unei flote olandeze sponsorizate și conduse de francezi.

Însă în ciuda acestor succese, Marea Britanie se temea în continuare de francezi. Apoi, în septembrie 1797, generalul Hoche – principalul promotor al invaziei – a murit în circumstanțe misterioase. Va fi înlocuit de Generalul Napoleon Bonaparte, al cărui prestigiu crescuse rapid datorită victoriilor din Italia.Napoleon s-a dovedit a fi un continuator fidel al politicii antibritanice și pro-invazie ale lui Hoche. La sfârșitul anului 1797, el declara că Franța trebuie să distrugă monarhia engleză, altfel va fi ea însăși distrusă de „acei insulari intriganți”. El îi îndemna pe francezi să-și concentreze eforturile pentru a anihila Marea Britanie;astfel, spunea el, „Europa va fi la picioarele noastre”.

Când 1100 de soldați francezi, conduși de generalul Jean Humbert, au debarcat la Kilala Bay pe 22 august 1798, s-a dovedit că veniseră prea târziu. Acum irlandezii erau prea demoralizați și îngroziți pentru a se alătura francezilor, iar Wolfe Tone – care ar fi putut, eventual, să animeze rezistența din Irlanda – a fost capturat de Marina Regală și s-a sinucis înainte de a fi executat. La începutul lunii septembrie, mica armată a lui Humbert se preda în fața englezilor. Nu acesta a fost însă elementul care i-a salvat pe englezi de la o invazie. Pe 1 august, amiralul Nelson distrusese flota franceză la Aboukir, blocându-l astfel pe Bonaparte în Egipt și răpindu-le francezilor posibilitatea de a-și apăra armata de invazie în momentul traversării Canalului.

Apoi, în martie 1802, se semneaza Tratatul de la Amiens, prin care Franța – condusă acum de Napoleon – încheie pace cu englezii. Cele două părți nu aveau însă încredere una în alta, iar termenii tratatului nu au fost onorați. Un an mai târziu, războiul izbucnește din nou, însă de data aceasta, Franța era un inamic mult mai puternic decât fusese înainte.

Marea Invazie?

Până la sfârșitul anului 1803, Napoleon adunase la Calais o armata de 130.000 de oameni si o flotă de 2000 de nave pentru a începe invazia. Prezența acestei armate la Calais i-a presat pe britanici să încerce să ajungă la o înțelegere cu Bonaparte, care își întârește și mai mult poziția politică prin adoptarea titlului de Împărat.

Napoleon a înțeles că elementul-cheie pentru succesul invaziei este timpul. Dacă reușea să-și transporte oamenii peste Canal și să ajungă la Londra înainte ca englezii să se poată mobiliza complet, atunci victoria era a lui. Englezii erau și ei conștienți de acest lucru și știau că vor învinge dacă sistemul de apărare de pe coastă reușea amâne înaintarea francezilor. Așteptând o invazie în orice moment, englezii au început să construiască o rețea vastă de apărare a coastei, bazându-se în același timp pe forța Marinei Regale. Amiralul St. Vincent declara, în această privință, că „nu spun că francezii nu pot să vină, ci doar că nu pot să vină pe mare”.

Englezii erau siguri că francezii vor alege cea mai scurtă rută peste Canal și că se vor îndrepta către un port care, odată cucerit, putea fi folosit pentru aprovizionarea armatei. Existau trei opțiuni:Dover, Chatham și regiunea Romney Marsh. Astfel, premierul William Pitt, convins de beneficiile fortificațiilor fixe, i-a ascultat pe inginerii militari și a aprobat planurile pentru întârirea apărării acestor trei ținte. Englezii au investit foarte mult în acest sistem de apărare, transformând Dover-ul într-una din cele mai puternice fortificații de pe continent.

Invazia, însă, nu a mai avut loc. După distrugerea flotei franceze la Trafalgar, în decembrie 1805, Napoleon a obținut victorii importante pe continent, cu precădere la Austerlitz, confirmându-și poziția dominantă în Europa. Flota putea fi reconstruită, iar englezii credeau că francezii se vor putea pregăti din nou pentru o invazie. Însă după dezastrul din Rusia, în 1812, când Napoleon și aliații lui au fost învinși, a devenit clar că invazia nu mai e posibilă.

În 1815, victoria de la Waterloo i-a transformat pe britanici în puterea europeană dominantă, iar Marina Regală își câștigase deja titulatura de cea mai puternică flotă din lume. Timp de 40 de ani, teama de o invazie franceză a dispărut din mintea englezilor, până când la conducerea Franței a ajuns un alt Bonaparte. Napoleon al III-lea, nepotul vechiului Împărat, nu împărtășea însă ambițiile predecesorului său, și s-a concentrat pe întârirea poziției franceze pe continent prin sprijinirea mișcărilor naționale.

Înfrângerea Franței de către Prusia, în 1870, nu a pus capăt temerilor britanice. Dimpotrivă:ea a dat naștere unei noi psihoze, din cauza apariției unui inamic ce se dovedea a fi mult mai puternic decât Franța. Germania Imperială, devenită cea mai mare putere de pe continent, a readus la viață teama de invazie a englezilor, iar aceasta care va continua, sub o formă sau alta, până în anii ’40 ai secolului următor, când Hitler a plănuit, asemeni lui Napoleon, o invazie a insulelor britanice, ca mijloc de a deveni stăpânul absolut al Europei.

 Dan Cruickshank, Napoleon, Nelson and the French Threat, BBC History