Istoria CIA: Perioada Eisenhower

Generalul Dwight Eisenhower a preluat de la Harry Truman președenția S.U.A la 20 ianuarie 1953, dar nici nu se instalase bine la Casa Albă și a fost confruntat cu prima criză majoră pe plan internațional: decesul neașteptat al lui I. V. Stalin. CIA dădea din colț în colț la avalanșa de întrebări ale miniștrilor privind intențiile Moscovei rămase fără stăpân și admitea public: „nu avem nici o informație credibilă privind gândurile celor de la Kremlin”.

CIA și succesiunea lui Stalin

Cel mai furios dintre toți era noul președinte recent instalat la Casa Albă care spumega acuzând pe cei din jur: “Încă din 1946, toți așa-zișii noștri experți lătrau alarmant despre ce ne așteaptă când moare Stalin și ce ar trebui să facem ca națiune atunci când se va întâmpla asta. Ei bine, a murit! Dar poți să răscolești toate dosarele guvernului nostru, de la un capăt la altul căutând vreun plan întocmit. Nu avem nici un plan. Nu suntem siguri nici măcar care-i diferența adusă de moartea lui.”

Moartea lui Stalin amplificase temerile miniștrilor privind intențiile sovieticilor. Problema pusă în sarcina CIA era de a afla dacă succesorii lui Stalin – oricine ar fi ei – ar lansa un război preventiv contra Americii. Evenimentele și mărturiile ulterioare vor arăta că Stalin n-a avut niciodată un plan-cadru de dominare a lumii, nici mijloacele necesare îndeplinirii unui asemenea plan. Autorul cărții scrie că “omul care va prelua finalmente controlul puterii după moartea lui Stalin, Nikita Hrușciov, își amintea că Stalin se cutremura la gândul unui conflict global cu America. El se temea de război. Stalin n-a făcut niciodată nimic de natură să provoace un război cu Statele Unite. El își cunoștea limitele și punctele slabe”.

În octombrie 1953, la 6 săptamâni de la detonarea primei bombe termonucleare de către URSS, Eisenhower a luat în considerație lansarea unui atac nuclear total asupra Moscovei cu toate bombele atomice aflate în arsenalul SUA. Stenogramele scoase de la secret arăta ca în ședințele Consiliului Securității Naționale, Eisenhower a „ridicat această chestiune teribilă deoarece nu mai avea rost să tremurăm la gândul capabilității inamicului” mai ales în condițiile în care SUA nu putea afla dacă Moscova avea o singură bombă nucleară sau o mie.

Pe 16 și 17 iunie 1953, cca 370 000 de cetățeni ai RDG au ieșit în stradă. Mii de studenți și muncitori s-au răsculat împotriva oprimării, incendiind clădiri ale Partidului Comunist sovietic și ale comuniștilor locali din Germania răsăriteană, vandalizând automobile ale miliției și încercând să oprească tancurile sovietice. Răscoala a depășit estimările inițiale ale CIA care nu putea face nimic pentru a-i salva pe rebeli.

Deși Frank Wisner cântărise riscurile înarmării berlinezilor din Berlinul de Est drept acceptabile, a dat înapoi în ultimul moment. Armatele sale de eliberare s-au dovedit a fi fără valoare. Răscoala a fost zdrobită de tancurile comuniste. O săptămână mai târziu, Eisenhower a ordonat CIA să formeze și să echipeze organizații clandestine capabile de a lansa raiduri paramilitare în RDG și în alte țări comuniste din blocul sovietic.

Dwight Eisenhower și John Foster Dulles

Ordinul includea ca CIA să încurajeze eliminarea liderilor principali din țările comuniste. Nemulțumit de incompetența CIA în Germania răsăriteană și în Berlinul de Est, Eisenhower a început să acționeze pentru redirecționarea CIA spre inamici din Asia, Orientul Mijlociu, Africa și America Latină. Sub conducerea sa, CIA a întreprins 170 de noi acțiuni secrete de importanță majoră în 48 de țări ale lumii. Deseori, Eisenhower a luat deciziile de acțiuni clandestine în cadrul conversațiilor sale private cu frații Dulles (John Foster Dulles, ministrul de Externe și Allen Dulles, directorul general al CIA).

Procedura tipică era următoarea: Allen sugera lui Foster propunerea unei operațiuni clandestine, iar Foster o discuta cu președintele Eisenhower la un pahar de whisky la Casa Albă. Foster se întorcea la fratele său Allen cu aprobarea verbală a lui Eisenhower pentru operațiunea sugerată de Allen și cu o amenințare: „DON’T GET CAUGHT” (nu te lăsa prins în flagrant). Ani la rând, acești frați au dirijat împreună cursul operațiunilor clandestine ale SUA în conversații private la biroul organizațiilor lor, la telefon sau duminica pe marginea piscinei, împreună cu sora lor Eleanor – funcționară și ea la Ministerul de Externe în subordinea fratelui ei, Foster.

În capul lui John Foster Dulles se formase convingerea fermă ca el trebuie să facă orice pentru răsturnarea oricărui guvern care nu era un aliat declarat al Americii. Fratele său Allen era cu totul de acord și împreună cu consimțământul verbal al lui Eisenhower au demarat acțiunile de a reface harta lumii pe baza acestui concept. Spre deosebire de ceilalți directori care l-au precedat la CIA, Allen Dulles considera că există o metoda mai eficace decât tăcerea în ceea ce privește interesul imediat al CIA și anume, o publicitate demnă. În acest scop el a început o acțiune constantă de recrutare a celor angajați în presa ca Henry Luce și editorii revistelor Time, Life, Fortune precum și Reader’s Digest – cea mai vândută revistă în SUA cu cca 40 de milioane de exemplare lunar.

Allen Dulles ridica telefonul și corecta conținutul unui articol care urma să fie tipărit în presă sau să obțină rechemarea acasă a unui jurnalist acreditat în străinătate care-l irita dintr-un motiv sau altul. De-a lungul anilor, Allen Dulles a construit pentru uzul CIA o mașină de propagandă care includea peste 50 de organizații de presă, 12 edituri și sprijinul personal al unor magnați ca Axel Springer – cel mai mare proprietar de ziare din Germania.

Presa aservită reflectă docil dorința lui Allen Dulles de a fi prezentat publicului ca un subtil maestru aflat în fruntea unei agenții de spionaj profesionist. Arhivele CIA dezvăluie o cu totul altă realitate. Stenogramele ședințelor zilnice ale lui Allen Dulles și ale adjuncților săi descriu CIA ca o organizație care alterna de la crize internaționale la calamități interne- alcoolismul rampant, fraude financiare, demisii în masă.

De pildă, ce ar trebui făcut cu ofițerul CIA care a ucis un coleg britanic și-l aștepta o condamnare de omor, a justiției? De ce s-a sinucis șeful agenturii CIA din Elveția? Ce se poate face contra lipsei de oameni talentați în departamentul de operații clandestine al CIA? Analize interne făcute de inspectorul general Lyman Kirkpatrick îl avertizau pe Dulles ca militarii calificați, angajați de CIA în timpul războiului din Coreea, demisionează cu sutele și pleacă cu o atitudine ostilă față de CIA.

Cei rămași erau toți niște mediocrități – concluzionează ancheta internă făcută de inspectorul general. Dulles a încuiat în seiful său aceste anchete interne și nimic nu s-a schimbat. 43 de ani mai târziu, în anul 1996, o anchetă a parlamentului SUA constata că: „CIA continuă să fie confruntată cu o criză majoră de personal care n-a fost abordată până acum într-un mod coerent. „Astăzi, CIA tot nu are încă destui oameni calificați pentru ocuparea posturilor sale multiple din străinătate.

Cel mai mare din istoria CIA

În aprilie 1951 parlamentul iranian votează naționalizarea producției de petrol a țării aflată până atunci sub control britanic. Prim-ministru este numit un parlamentar în vârstă de 69 de ani, pe nume Mohammad Mossadeq. La englezi, prim-ministru era Winston Churchill, în vârsta de 76 de ani. Ambii erau niște batrâni încăpățânați care rezolvau treburile țării îmbrăcați în pijama. Anglia pregătea invazia Iranului unde 70 000 de soldați britanici aveau misiunea ocupării militare a câmpurilor petrolifere și confiscarea rafinăriei de la Abadan – cea mai mare rafinărie a lumii la ora aceea. Mossadeq cere ajutorul ONU și al Casei Albe.

Președintelui Truman i se spune între 4 ochi că atacul britanic contra Iranului ar putea dezlănțui al III-lea război mondial (aluzie la URSS vecina de la nord care mai invadase Iranul în 1941 și care aștepta un pretext pentru a reveni cu trupe în Iran). Ca urmare, Truman îi spune lui Churchill că SUA nu va sprijini niciodată o asemenea aventură contra Iranului. Pentru depășirea acestui impas, Churchill recurge la organizarea unei lovituri de stat clandestine vizând răsturnarea de la putere a guvernului Mossadeq. Descoperind complotul englez, Mossadeq nu ezită să expulzeze tot personalul ambasadei britanice din Iran inclusiv spionii englezi acreditați sub pașaport diplomatic. Cu câteva luni înainte, sosise la Washington spionul englez Monty Woodhouse pentru a discuta cu șeful CIA cum să-l răstoarne pe Mossadeq.

Politica SUA declarată public era de sprijinire a lui Mossadeq. Dar CIA s-a angajat să-l răstoarne fără acordul prealabil al Casei Albe, unde Truman se află pe ultima sută de metri ca președinte. Englezii propun la CIA drept comandant al loviturii de stat pe americanul Kim Roosevelt – o ruda îndepărtată a lui Franklin Roosevelt – care lucra pentru CIA, de 2 ani, în Iran, sub acoperire diplomatică. Milioanele de dolari puse de CIA la bătaie pentru acest proiect reprezentau averi imense în Iran, una din cele mai sărace țări ale lumii pe vremea aceea. Eisenhower prefera să-i dea lui Mossadeq un împrumut de 100 de milioane de dolari pentru stabilizarea guvernului iranian, decât să-l răstoarne de la putere cum insistau englezii.

Până la urmă, Eisenhower va da pe 11 iulie 1953 aprobarea declanșării complotului pe care Kim Roosevelt o aștepta cu înfrigurare la Teheran Șahul Iranului, Mohammad Reza Pahlavi fugise la Roma ca să scape de presiunile lui Kim Roosevelt, iar restul militarilor se țineau departe de aceste manevre. Filmul desfășurării loviturii de stat este plin de surprize neplăcute pentru CIA, întrucât Mossadeq nu stătea cu mâinile încrucișate. El a dizolvat parlamentul Iranului, singura instanță abilitată să-l demită pe Mossadeq, practic anulând acțiunile ilegale ale parlamentarilor cumpărați de CIA.

Milioanele de dolari trimise de CIA la Teheran vor fi utilizate pentru plata huliganilor scoși în stradă pentru a provoca haos și anarhie. Lor li se vor alătura mii de alți demonstranți cu suficiente nemulțumiri pentru a participa la devastarea magazinelor din Teheran. Ei vor lua cu asalt cladirea guvernului unde vor captura pe unii miniștri aflați acolo și vor incendia redacțiile a patru ziare. În mulțimea care înconjurase clădirea guvernului se aflau și clerici; unul din ei era tânărul ayatolah Rulloah Khomeini, viitorul lider al Iranului. O sută de morți vor fi ridicați de pe străzile Teheranului.

Alte 200 de iranieni vor muri la asaltul casei lui Mossadeq, puternic apărată de armata țării. Mossadeq va evada din încercuire, dar se va preda a doua zi gărzilor Șahului Pahlavi. Va fi încarcerat pentru următorii 3, ani după care va fi ținut în arest la domiciliu până la sfârșitul vieții. Tânărul șah Pahlavi Ariamehr va deveni centrul politicii americane în lumea musulmană pentru un sfert de secol. Cel care va vorbi cu șahul în numele SUA, în toți acești 25 de ani, nu va fi ambasadorul american la Teheran ci șeful agenturii CIA din Iran.

Următoarea lovitură de stat organizată și executată de CIA pentru răsturnarea unui guvern legitim, a fost împotriva lui Jacobo Arbenz șeful guvernului Guatemalei. Acest complot armat și încheiat cu multe victime omenești în Guatemala reprezenta începutul politicii de minciună față de președintele SUA, atunci când în joc era soarta lor. Tim Weiner spune textual, după consultarea arhivei CIA, că Allen Dulles și colegii lui „erau pregătiți să-l mintă pe președintele Eisenhower pentru a proteja imaginea CIA. Iar minciunile lor au avut consecințe de lungă durată”.

Infiltrarea CIA cu agenți dubli

Tim Weiner aduce la lumina tiparului multe secrete păzite cu strășnicie de către toți directorii care s-au succedat de-a lungul anilor la conducerea CIA. Un exemplu de secret arzător este dezvăluirea faptului că CIA a fost masiv infiltrată cu agenți dubli, adică indivizi care deși aflați pe statele de salarii ale CIA erau de fapt agenți comuniști a căror misiune era de a planta informații false. Directorul Allen Dulles știa că CIA nu poate face față nici unei simple interpelări a parlamentului SUA pe acest subiect.

De aceea când senatorul Joseph McCarthy l-a avertizat pe Dulles între 4 ochi că „CIA nu este nici sacrosantă, nici imună de anchetare din partea Congresului”, Allen Dulles și-a dat seama imediat că-i vorba despre supraviețuirea lui. Fratele sau John Foster Dulles lăsase procurorii lui McCarthy să intre pe ușile ministerului său de externe. Ei au devastat Departamentul de Stat pentru zece ani cu anchetele lor. Pentru prevenirea unui dezastru similar la CIA, Allen Dulles dispune imediat organizarea unei echipe de agenți CIA a căror misiune unică era să penetreze clandestin biroul senatorului McCarthy prin infiltrarea unui spion sau plantarea de microfoane – preferabil ambele metode.

Dulles copia astfel metodologia directorului FBI Edgar Hoover: culesul de informații compromițătoare și apoi răspândirea lor până la compromiterea politicianului vizat. James McCargar este agentul CIA demascat de Tim Weiner că a acceptat și executat acest ordin neverosimil: spionaj calificat în clădirea parlamentului federal al SUA având ca țintă un membru ales de public al Senatului și președintele unei comisii parlamentare. McCargar reușește să afle numele unui informator de-al lui McCarthy din interiorul CIA, după care îi va planta acestuia rapoarte false care vor ajunge la McCarthy. Aflând de reușita misiunii incredințate de CIA lui McCargar, directorul Dulles i-a spus doar atât: “Ai salvat Republica!”.

Deși Congresul SUA a hotărât constituirea unei comisii permanente de supraveghere și control a CIA, această comisie nu va putea fi votată în funcțiune pentru următorii 20 de ani! Aceste dezvăluiri documentate riguros de Tim Weiner cu nume și date exacte au scandalizat America. Ziarul Christian Science Monitor a concluzionat astfel: „Asta este de departe cea mai de speriat carte a anului”. La sfârșitul lunii mai 1954, președintele Eisenhower a primit și examinat o scrisoare incendiară de la un colonel de aviație pe nume James Kellis. Era primul denunț venit la Casa Albă din interiorul CIA, autorul scrisorii fiind unul dintre părinții fondatori ai CIA.

Era un veteran de pe vremea OSS și al celui de-al II-lea război mondial, luptase în Grecia și ulterior în China unde a activat ca prim rezident al spionajului american (SSU) cu sediul la Shanghai. În timpul războiului din Coreea, Kellis era șeful operațiunilor paramilitare ale CIA din întreaga lume. Directorul CIA de atunci era generalul Walter Bedell Smith care l-a trimis pe Kellis în Asia și Europa pentru anchetarea problemelor CIA. Nu i-a plăcut ce a văzut și la câteva luni după venirea lui Allen Dulles la conducerea CIA, Kellis a demisionat, total dezgustat. Scrisoarea lui Kellis este extraordinară pentru că-l avertizează pe președintele SUA asupra unor aspecte concrete de la CIA, ascunse cu grijă de ochii lui Eisenhower.

De exemplu: CIA a livrat intenționat sau din crasă incompetență suma de un milion de dolari unui serviciu de spionaj comunist din Polonia (operatiunea WIN); CIA a organizat în orb o rețea de spionaj pentru comuniștii din Coreea și a mințit apoi Congresul SUA asupra operațiunilor CIA din Coreea și din China, de teamă că vor fi anchetați. Dar CIA n-a scăpat de anchetă parlamentului care l-a trimis pe Kellis în Extremul Orient în 1952.

Ajuns acolo, Kellis a descoperit că CIA fusese manipulată și înșelată de inamic; Allen Dulles planta articole laudative la adresa sa în presa americană care-l descria fals pe Dulles drept “un misionar creștin și amabil, expertul cel mai mare al SUA în domeniul informațiilor”. Kellis este citat de Tim Weiner că i-ar fi scris lui Eisenhower în acea scrisoare că “...pentru unii dintre noi, care i-am văzut cealaltă față a lui Allen Dulles, nu vedem prea multe trăsături creștine. Eu personal îl consider un administrator guvernamental ambițios și complet incompetent”. În finalul scrisorii, Kellis spune președintelui că ...”acțiuni drastice sunt necesare pentru curățirea CIA”.

În 1954, Eisenhower ordona constituirea celei de-a II-a comisii secrete a cărei misiune era prevenirea unui atac nuclear din partea URSS. El era obsedat de pericolul unui nou Pearl Harbour și insista asupra necesității de a se găsi o metodă de ascultare clandestină a celor de la Kremlin. Soluția salvatoare a fost furnizată de britanici care reușiseră să-i asculte pe sovietici la Viena unde cablurile de telecomunicații ale Armatei Roșii fuseseră interceptate de englezi. Se propunea americanilor efectuarea în comun a unei acțiuni identice în Berlinul de Est. În februarie 2007 a fost scoasă de la secret întreaga istorie a tunelului săpat de americani în Berlinul de Est și ascultarea clandestină a telecomunicațiilor sovietice începând din luna mai 1955.

Întreaga operațiune a fost divulgată sovieticilor de către George Blake (foto) spionul englez recrutat în serviciul Moscovei de pe vremea războiului din Coreea, unde Blake căzuse prizonier la nord-coreeni. Sovieticii îl prețuiau așa de mult pe George Blake încât au lăsat operațiunea tunelului din Berlinul de Est să funcționeze 11 luni până la demascarea ei publică în aprilie 1956. Până în ziua de azi rămâne nerezolvată următoarea enigmă: au livrat sovieticii informații false, cunoscând de la bun început existența tunelului?

Casa Albă și Pentagonul presupuneau că intențiile Kremlinului erau identice cu ale SUA: distrugerea inamicului în prima zi a celui de-al III-lea război mondial. De aceea misiunea lor era să localizeze capacitățile militare sovietice și să le distrugă primii. Pentru atingerea acestui obiectiv militar, comandamentul strategic aerian al SUA a pregătit în secret un plan militar de primă lovitură aeriană cu utilizarea a 3000 de bombe atomice pentru distrugerea fiecărui oraș și a fiecărui obiectiv militar de la Varșovia la Beijing.

Toate aceste pregătiri militare se bazau pe estimarea eronată a CIA că Moscova dispunea de 500 de rachete nucleare îndreptate spre SUA la acea ora. Acum se știe cifra exactă: URSS avea patru asemenea rachete! În noiembrie 1954, CIA obține aprobarea lui Eisenhower de a proiecta și construi în secret avionul spion U-2 în cala căruia să fie instalată aparatură sofisticată de fotografiere și telemetrie de înaltă rezoluție. Eisenhower a dat aprobarea cu următoarea premoniție sumbră: „Într-o bună zi, una din mașinile astea va fi capturată și atunci vom avea o adevărată furtună”.

În luna mai 1960, era planificată la Paris o conferință la nivel înalt cu participarea conducătorilor SUA și ai URSS, gazda fiind președintele Franței, generalul Charles De Gaulle. Scopul conferinței era încetarea războiului rece și destinderea relațiilor dintre super puterile lumii. Primul- ministru sovietic Nikita Hrușciov fusese recent oaspetele lui Eisenhower în SUA și purtaseră tratative directe în tabăra de la Camp David. Eisenhower spera să fructifice, la Paris, cu Hrușciov un acord de destindere în spiritul de la Camp David – cum definiseră americanii atmosfera de înțelegere dintre cei doi șefi de guverne.

Pentru a nu risca eșecul conferinței de la Paris, Eisenhower a interzis zborul avioanelor U-2 asupra URSS după data de 25 aprilie 1960, el fiind singura autoritate abilitată să aprobe aceste zboruri secrete. Obișnuit cu practica ocolirii lui Eisenhower, directorul adjunct de la CIA, Richard Bissell se duce la Pentagon și obține de la ministrul apărării permisiunea de zbor asupra URSS al unui avion U-2 pentru data de 1 mai 1960 cu decolarea din Pakistan.

Premoniția sumbră a lui Eisenhower, că într-o bună zi va fi capturat avionul spion U-2, se va adeveri în ziua de 1 mai 1960 când avionul pilotat de Gary Powers este doborât de rachetele sovietice în interiorul URSS. În următoarele 7 zile, Casa Albă și ministerul de externe au mințit public poporul american asupra acestui incident, neștiind că pilotul era viu și nevătămat în mâinile sovieticilor. La 7 mai 1960, se da publicității declarația că: „nu a existat nici o autorizație privind acest zbor U-2”, iar pe 9 mai 1960 Eisenhower își exprimă la Casa Albă dorința de a demisiona din funcție.

Procesul lui Gary Powers

Milioane de americani au înțeles atunci că au fost mințiți de președintele lor în numele siguranței naționale. Doctrina negației plauzibile era moartă, iar conferința de la Paris a fost torpilată de acest incident și n-a mai avut loc. Războiul rece a continuat încă un deceniu, iar Eisenhower, aflat la pensie, avea să declare că cel mai mare regret din anii săi la Casa Albă „a fost minciuna despre U-2. Nu mi-am dat seama ce preț mare aveam să plătim pentru minciuna aceea.”

Istoricii americani sunt confruntați cu documente, acte și mărturii care impun reevaluarea substanțială a președintelui Eisenhower și a guvernării sale între anii 1953-1961. Este evident acum că Eisenhower a știut ceea ce americanii află abia acum după aproape 5 decenii de atunci. Tim Weiner transcrie cuvintele adresate de Eisenhower lui Allen Dulles la plecarea sa de la Casa Albă: „Structura organizației noastre de informații este defectuoasă, trebuie reorganizată și noi ar fi trebuit s-o facem demult. Nimic nu s-a schimbat de la Pearl Harbour încoace. Am suferit o înfrângere timp de 8 ani. Las succesorului meu o moștenire de scrum”. Aceste ultime cuvinte sunt alese de autor drept titlu al cărții sale.