Inima, un simbol puternic în istorie

Inima. Un simbol cu o existențã durabilã, desemnând nucleul emoțional, moral, intelectual sau spiritual al ființei umane. Se credea la modul cel mai concret cã aici sãlãşluieşte sufletul;acum sensul este mai mult metaforic. Numeroase texte religioase îi atribuie o semnificație misticã cu totul specialã, o aurã divinã. În folclorul european tradițional, simbolul este stilizat, roşul înglobând pasiunea şi emoția intensã. Sursa simbolului este incertã, o explicație plauzibilã fiind asemãnarea cu frunza de iederã, cu sãmânța plantei silphium, utilizatã în vechime drept contraceptiv, sau cu anumite caracteristici ale organelor genitale feminine, sau cu forma gâtului lebedelor în dansul de împerechere.

Frunzele ilustrate de olari pe ceramicã au evoluat în inima roşie de pe cãrțile de joc. Simbolul botanic regãsit în arta greco-romanã sugera iubirea fizicã şi non-fizicã şi s-a transformat în cel pe care îl ştim astazi sub influența literaturii medievale de curte. Pe vasele de lut cretane şi pe pereții palatelor minoice apar frunze şi flori în formã de inimã, ornamentații preluate de ahei. În multe cazuri chiar şi strugurii sunt astfel reprezentați. Decorația este un precedent al metamorfozei în simbolismul viței de vie, identificatã cu Iisus.

Pe stelele şi pietrele funerare frunza (îndeosebi cea de iederã) ajunge sã fie asociatã cu iubirea eternă. Ilustratorii din mãnãstiri ataşeazã arborilor vieții frunze în formã de inimã. Deja în secolele 12-13 inima apara coloratã în roşu şi în scene erotice. Simbolul se secularizeazã, fiind destul de întâlnit şi în heraldicã sau ca filigran. Inima roşie este inclusã în jocul de cãrți odatã cu standardizarea de la finele secolului al 15-lea. În Renaştere şi epoca barocã inima roşie pe blazon ajunge sã însemne loialitate şi curaj veşnic.

Primele reprezentãri medicale ale inimii o înfãțişau în formã de piramidã sau con, influențate de descrierile şcolii hippocratice sau ale lui Galenus. Abia prin secolele 13-16 se generalizeazã frunza de iederã. Anatomiştii medievali s-au orientat mai degrabã dupã ilustrațiile artiştilor monastici, care o portretizau ca frunzã întoarsã, cu vârful spre stânga şi nervurile simbolizând arborele arterial. Poate cã zidarii normanzi care i-au fãcut mormântul lui Heinrich al VI-lea de Hohenstaufen se gândeau la inimã, urmând exemplul roman, atunci când au creat misteriosul simbol cu patru crestãturi (ventricule?) şi peduncul (capãtul vaselor de sânge?). Comparatã cu desenele timpurii ale lui da Vinci, imaginea devine fascinantã. La fel de fascinant este şi inelul cu inima ținutã de mâna divinã, ornament care simbolizeazã dragostea eternal, aşa-zisa corona vitae, simbol preluat din lumea romanã de cãtre simbolica medievalã.

Inima, sediul intelectului si sentimentelor

Inima are în principiu simbolismul centrului. Un centru mai întâi al intelectului şi al intuiției, şi apoi al afectelor şi sentimentelor. Dar oricum, civilizațiile tradiționale nu exclud posibilitatea cunoaşterii obiective prin afectivitate. Asigurând circulația sângelui, inima este în egalã mãsurã sediul intelectului şi al afectelor. În India inima reprezintã locuința lui Brahma, în islam tronul lui Dumnezeu, în creştinism împãrãția lui Dumnezeu, toate aceste conotații încadrându-se în schema de referințã a unei stãri primordiale, în care divinitatea se manifesta în individ. Angelus Silesius spune de pildã cã inima îl poate conține în întregime pe Dumnezeu, iar Clement din Alexandria cã Dumnezeu este inimã a inimilor. Sãlaş al spiritului îl considerã şi China anticã.

Chinezii îi atribuiau ca element corespondent pãmântul, dar şi focul, în haul ei luând naştere intuiția, percepția înaltã, prin intermediul ochiului inimii. Inima are funcția de a guverna, de a stãpâni respirația, aflatã în strânsã relație cu ritmul cardiac. În Taoism rãsuflarea este luminã. Spiritul se concentreazã între sprâncene, acolo unde în viziunea yoghinã se aflã ajna-chakra, deci yoga acolo transferã funcția inimii.

Un rol fundamental joacã inima în religia egipteanã, unde este reprezentatã ca un vas. Triunghiul rãsturnat, o figurare a cupei (cu trimitere şi la Sfântul Graal), simbolizeazã şi inima, cupa care conține bãutura nemuririi. Inima este central vieții, al inteligentei, al vointei. Zeul Ptah înainte sã materializeze lumea prin cuvânt a gândit-o cu inima. Inima este cea pusã pe unul dintre talgerele balanței dupã moarte, singurul organ lãsat în mumie la locul sãu (simbolic, ca scarabeu). Scarabeul inimii, o amuletã esențialã, poartã gravatã formula care împiedicã inima sã depunã mãrturie împotriva celui decedat. Inima este cea care îndeamnã la acțiunea pozitivã, cea prin care se vãdeşte prezența divinã. 

Primul organ care se naste si primul care moare

În lumea greacã inima nu are o semnificație anume, singura legendã convingãtoare din punctul de vedere al imaginii sale de principiul vital este cea în care Zeus consumã inima încã bãtând a lui Zagreus, fiul devorat de titani, zãmislindu-l pe Dionysos. În lumea celticã meritã sã remarcãm o similitudine semantic:centru în gallicã este craidd, inimã în francezã este Coeur. Rãdãcina indo-europeanã krd este cea din care se vor dezvolta cuvintele pentru inimã în latinã, greacã, germanã, slavã etc.

Tradiția biblicã asociazã inima cu omul interior, viața sa afectivã dar şi inteligența. Aici se aflã şi principiul rãului, ea riscând mereu pervertirea. Ea este primul organ care se naşte şi primul care moare. Din toatã inima înseamnã pânã la ultima suflare. În Biblie utilizarea cuvântului este mai mult metaforicã, exprimând mai ales memoria şi imaginația, dar şi vigilența. Inima gândeşte, decide, face proiecte.  În Islam simbolismul este extins la contemplare şi spiritualitate în sensul în care prin oscilațiile sale înglobeazã expansiunea şi contracția universal, deci şi potențialul unui om.

Este conştiințã. În doctrina sufitã, când Coranul vorbeşte de spiritul divin insuflat lui Adam se referã la inimã. Luminã veşnicã, chintesența fãpturilor, pentru ca prin ea Dumnezeu sã poatã contempla omul. Scânteia divinã de care vorbea şi maestrul Eckhart. În misterul acestui punct intim are loc întâlnirea cu spiritual în dublul sãu aspect, de cunoaştere şi fiintare. Nicio teofanie nu are valoare mai mare decât cea produsã prin inima iubitoare.

Tirmidhi (secolul al IX-lea), în teoria sa asupra ştiinței inimilor, precizeazã cã qalb (inimã) desemneazã şi organul fizic şi pe cel al gândirii. În inimã stau ascunse gândurile cele mai autentice, conform psihologiei musulmane. Inima, memoria, gândul, afectul, sunt unul şi acelaşi lucru şi la caraibii din Venezuela sau la populația tucano din Amazon. Indienii pueblo din Arizona considerã cã naşterea se petrece datoritã sângelui din inima femeii. Din pãcate, aura profund spiritualã a inimii a suferit o mutație în lumea modernã care i-a amplificat simbolisitica de dragoste profanã. Pictograma care înglobeazã o întreagã pleiadã de emoții s-a redus la ideea de sediu al sentimentelor, pierzându-se din vedere concepția anticã ce o valorificã drept pocalul suprem al conştiinței, principiul creator.