Industria alimentară și dezvoltarea economică a României Mari

Perioada interbelică a fost o epocă de avânt economic și s-a înregistrat o dezvoltare a orașelor, creșterea populației impunând dezvoltarea capacităților de producție de mâncare în cantități mari și în timp cât mai scurt.

Au fost făcute investiții serioase și în anul 1934 existau deja 1.036 de fabrici în care lucrau 29.828 de salariați. Era domeniul de activitate care asigura mărfuri în valoare de peste 10,6 miliarde de lei și era principala ramură economică a țării. Mai era loc de creștere și au fost introduse în producție noi întreprinderi, totalul acestora fiind de 1.066 în anul următor. Industria alimentară era sectorul cu cele mai multe fabrici la nivel de țară. Era normal să fie făcute angajări și s-a ajuns la un personal compus din 31.334 de bărbați și femei. Au crescut și valorile mărfurilor livrate până la 11.89 miliarde de lei.

Capitalul investit în domeniu îl depășea pe cel din domeniul exploatării petrolului, cel ce avea materie primă din belșug, dar era mult mai dificil de extras și de prelucrat. Suma acordată de patroni era de peste 9,77 miliarde de lei în 1934 și a ajuns la aproape 10,04 miliarde în anul 1935.

România a cunoscut o dezvoltare rapidă în perioada denumită astăzi drept interbelică și forța de muncă a oamenilor nu mai era suficientă pentru a asigura un flux de mărfuri constant către populația orașelor și au fost achiziționate mașini din ce în ce mai puternice și mai moderne. Industria alimentară era cel mai mare deținător de motoare și se ajungea la 125.935 CP în anul 1934. S-a ajuns la 128.991 CP în anul următor și tot era loc de creștere, utilajele fiind căutate în statele evoluate din Europa vestică. Erau grupuri energetice ce puteau funcționa timp de decenii fără să fie nevoie să fie înlocuite. Erau și interesante consumatoare de combustibil, ceea ce ajuta la dezvoltarea sectorului energetic intern.

Combinația agricultură – industrie alimentară nu era rea pentru dezvoltarea țării din moment ce era asigurat consumul intern și puteau fi trimise produse la export. Obținerea de mărfuri prelucrate în mod superior era în vederea statului și a oamenilor de afaceri, dar utilajele costau mult și erau tot felul de obstacole birocratice în calea celor ce doreau să facă vreo faptă revoluționară pe meleagurile românești. Au venit apoi autoritățile comuniste care au declarat un permanent război împotriva moșierilor, apoi a chiaburilor și, din 1949, a întregii țărănimi, idee care a fost păstrată până la prăbușirea regimului impus cu ajutorul tancurilor sovietice.

_{Foto sus: Fabrica de zahăr din Giurgiu, în perioada interbelică (© iMAGO Romaniae)}