Imaginea industriei naționale în România Mare, la nivel de statistică, în anul 1930

Autoritățile de la București au dorit să cunoască starea economiei statului care s-a format în anul 1918 în urma voinței locuitorilor din provinciile răpite în timp de marile puteri dornice de jaf și îmbogățire rapidă. Industria era domeniul cel mai interesant deoarece putea să ofere locuri de muncă și să genereze venituri la bugetul de stat și prin echilibrarea balanței comerciale prin renunțarea la bunuri de import.

În anul 1930, au fost identificate 140.948 de firme la nivelul întregii țări, de la ateliere având un singur angajat, care era și proprietar, până la uzine moderne cu mii de salariați. Erau recenzați 616.743 de oameni în capacitățile de producție și doar 10.951 erau muncitori străini. Industria asigura venituri mai mari sau mai mici pentru 605.792 de cetățeni români.

Istoricii din perioada comunistă au folosit toate metodele pentru a descrie o lume capitalistă decăzută și numai regimul impus de tancurile sovietice au reușit să asigure dezvoltarea economiei și creșterea nivelului de trai. Aveau grijă să facă mereu comparație cu anul 1938, cel mai bun pentru economia capitalistă, dar uitau să precizeze că trecuseră decenii de când fabricile respective nu mai existau. Erau înregistrați 18.057.028 locuitori, ceea ce înseamnă că o persoană din 30 era folosită pentru prelucrarea materiilor prime locale sau de import pentru obținerea de profit.

Industria României Mari se dezvolta în ritmul impus de cererea societății și nu se ducea o politică de industrializare forțată prin folosirea până la exterminare a deținuților politici, metoda favorită a lui Iosif Stalin. În anul 1930, conducerea de la București constata cu satisfacție că existau deja 101 întreprinderi ce aveau deja peste 501 angajați, ceea ce le făcea competitive la nivel național și chiar pentru intrarea pe piața mondială. Cum la modă erau producătoarele de metale și de mașini, statistica a constatat că existau 25 de capacități de prelucrare a fierului și acestea dădeau de lucru pentru 33.594 de salariați.

Era ceva deosebit din moment ce se puteau realiza pe plan local locomotive, vagoane de toate tipurile, avioane sau tablă necesară din ce în ce mai mult în economie și pentru acoperirea locuințelor. Cum orașele cereau din ce în ce mai multă hrană în timp scurt, au fost formate 14 mari firme alimentare cu peste 14.827 de angajați. Era domeniul în care activau cele mai multe persoane, totalul urcând la 121.798. Urma cel al prelucrării materialelor textile cu 114.709 de oameni în confecții. Nevoia de haine era din ce în ce mai mare în mediul urban, dar și sătenii începeau să cumpere produsele industriale, mai comode și chiar mai ieftine.

Nevoia de produse realizate din metal cât mai rezistent a fost constatată de recenzorii care au identificat 43 de centre de producție din categoria 101 – 200 de lucrători și 29 cu 201 – 500 de persoane în structură. Erau răspândite peste tot prin țară, de la Cernăuți la Drobeta Turnu Severin și de la Timișoara la Galați. Totuși, cererea era în creștere și o adevărată foame de fier se manifesta în aceste capacități industriale. Capacitatea de producție va fi extinsă în anii următori și se vor aduce utilaje din ce în ce mai puternice. Numai în anul 1930, au fost aduse 34.949 t de utilaje și motoare, cele ce puteau să ajute la prelucrarea a 263.088 t de fier. Se adăugau alte 12.473 t de alte metale și metaloide. Economia României Mari devenea prelucrătoare și astfel nu mai erau importate mărfuri industriale ce erau scump cotate pe piața mondială. Astfel de evoluții locale afectau în mod grav fabricile marilor puteri industriale, ceea ce nu era prea plăcut pentru patronii dornici de profit ridicat cu orice preț. Importuri și mai importante fuseseră realizate în anul 1929. Atunci au fost aduse 352.260 t de fier și 51.491 t de aparate, utilaje și motoare. Se puteau face cercetări asupra produselor cu ajutorul celor 149 t de instrumente optice.

Chiar dacă se dezvoltau fabricile mari pentru acoperirea necesarului intern de diferite bunuri scumpe din import, activitatea meșterilor din ateliere rămânea esențială pentru rezolvarea nevoilor populației urbane și rurale. Fierarii puteau să repare rapid uneltele sătenilor sau să potcovească animalele de tracțiune. Croitorii și cizmarii puteau să întrețină hainele sau încălțămintea sau chiar să producă în cantități apreciabile pe plan local. Erau 69.308 de meșteri ce erau căutați de vecini, 11.682 fiind ocupați cu prelucrarea metalelor și alți 23.327 erau ocupați cu confecțiile și încălțămintea. Era o epocă în care cei ce nu ofereau mărfuri de calitate ajungeau să dea faliment sau se apucau de alte activități.

Activitatea în domeniul industrial putea să fie accelerată prin aducerea de autovehicule de toate tipurile, un întreg sector urmând să se dezvolte pentru întreținerea mijloacelor motorizate. În 1929, au fost cumpărate 16,396 t de mașini și au urmat alte 12.446 t în 1930. România Mare se punea în mișcare și pe drumuri, trenurile fiind considerate suficiente și nu se mai importau locomotive.

Recensământul din anul 1930 a găsit o Românie în plin avânt industrial și care se moderniza de la o zi la alta prin aducerea de utilaje din ce în ce mai performante.

_{Foto
sus: Centrala
electrică a Fabricii de hârtie şi mucava Piatra Neamţ
(© iMAGO Romaniae)}