Imaginarul maghiar - de la națiune nobilă, la „autonomia” din Declarația de Unire de la Alba Iulia
În întreaga discuție despre minoritatea maghiară din Transilvania observăm niște particularități imuabile cu rezonață istorică. Aceste elemente nu sunt afectate nici măcar de schimbările majore de orientare politică de la Budapesta – de exemplu aceeași linie o întâlnim și în vremea regimului lui Horty, dar și a comunistului Janos Kadar.
Acestea vorbesc de aparteneța sub o formă sau alta Transilvaniei la Ungaria Mare. Discursul apare și azi în multiple forme: de la unele radicale, la unele mai moderate. Una dintre „pietrele” din discursul autonomist/ revizionist este chiar Rezoluția de Unire din 1 Decembrie 1918 – un document istoric, atent construit, care se doreste mai degraba a fi în asentimentul opiniilor și acțiunilor cu adevarat firești și normale, ce au loc și azi, respectiv o integrare europeană pe multe paliere a celor două țări, de cooperare, cu respectarea minorităților naționale de o parte și de alta a frontierei. În schimb o astfel de abordare a documentului nu este nici senzațională și nici nu procură voturi pe criterii xenofobe. Dar să începem cu începutul...
Mentalitatea colectivă bazată pe un discurs istorico-fantastic poate crea de multe ori aberații politice și realități distorisionate. Ca să nu începem cu ce se întâmplă în grădina vecinului am porni de la exemplu „dacomaniei” de la noi. Din fericire cei care îi văd pe daci ca fiind centrul universului sunt relativ puțini și departe, sperăm pentru multă vreme, de decizia politică.
Revenind la subiectul nostru, ungurii, ca și polonezii, s-au considerat întotdeauna o națiune „nobiliară”. Un concept care, în ambele cazuri s-a dovedit a fi mai degrabă păgubos. A fost un fenomen istoric cu rădăcini mult anterioare anului 1918. Nobilul, precum și orășenii, au avut întotdeauna drepturi, iar ceilalți au fost tolerați. Statul, indiferent de perioada istorică la care ne raportăm, este al celor care au celor care au drepturi – politice, civile, religioase etc.
Istoricul maghiar Paul Lendvai prezintă o situație cel puțin interesantă la mijlocul secolului al XIX-lea în spațiul Europei centrale – „un nobil revenea în Boemia la 828 de locuitori, în Lombardia și Veneția la 300 de locuitori… și, în zonele locuite compact de maghiari, chiar și la 8 locuitori. (…) Conștiința națională și caracterologia națională ungară au fost determinate de păturile nobiliare conducătoare. Ce au reușit să transmită membrii acestei caste restului societății maghiare? Răspunsul oferit de același autor este dur: „Prejudecăți, un complex de superioritate, ifose de castă, fire ușuratică și frivolitate…”
Cum îi caracterizau diplomații maghiari pe români la 1920
Această atitudine este prezentă și în cadrul Congresului de Pace de la Paris din 1919-1920. Diverse paragrafe ale memoriilor maghiare ţin să sublinieze superioritatea maghiarilor faţă de români: “Din punct de vedere intelectual şi economic Transilvania este cu o sută de ani mai avansată decât România, de aceea alipirea ei la România va avea o influenţă nefastă asupra dezvoltării sale şi poate provoca tulburări cât se poate de serioase”.
Diplomaţii de la Budapesta încercau să demonstreze la Paris în 1920 că românii constituie o clasă inferioară în Transilvania afirmând: “Majoritatea lor (a românilor n.red.) se recrutează din clasa ţărănească, iar maghiarii a căror viaţă socială este mai dezvoltată şi care au numeroase clase intelectuale sunt astfel mult mai nobili decât această masă de ţărani. Viaţa socială a maghiarilor şi a saşilor este mult mai diferenţiată. Procentul lor în profesiile calificate depăşeşte cu mult procentul populaţiei lor. Dimpotrivă, românii sunt importanţi prin cifra de analfabeţi”.
trianonMai mult, presupusa inferioritate a românilor este considerată a fi de neevitat: “Superioritatea maghiarilor şi a saşilor în discuţie nu se datorează nici protecţiei statului maghiar, nici unui sistem de opresiune bazat pe violenţă. Aceasta este o presupunere care este negată de datele statistice care demonstrează faptul că inferioritatea rasei româneşti se manifestă într-o manieră frapantă ori de câte ori le este lăsat spaţiu liber pentru iniţiativa privată”.
Argumentarea opresiunii maghiare și incapacitatea de dezvoltare a românilor
“Inferioritatea românilor din Transilvania, departe de a fi rezultatul unei opresiuni, provine din două cauze distincte. În primul rând naţiunea română este una tânără, căreia îi lipsesc tradiţiile şi care nu şi-a descoperit conştiinţa naţională decât la mijlocul secolului al XIX lea. Religia sa este cea bizantină, limba ritului său este slavă, iar în Transilvania biserica românească şi-a câştigat independenţa datorită principilor maghiari protestanţi şi uniunii confesionale (crearea bisericii greco-catolice, n.red.) pe care românii nu au putut-o realiza prin forţe proprii ci doar sub presiunea unei influenţe exterioare. Literatura lor naţională este de origine recentă”, susţineau notele remise de delegaţia maghiară Marilor Puteri.
“Poporul român nu a reuşit să scoată la lumină individualitatea rasei sale, nici să imprime un specific naţional instituţiilor ţării sale. Nici instituţiile evului mediu, nici puterea ideilor epocii contemporane nu au avut nici un fel de influenţă asupra politicii şi civilizaţiei sale. Epoca cruciadelor, sistemul feudal, papalitatea, Sfântul Imperiu Roman, Renaşterea şi Reforma, au trecut fără să lase urme asupra acestui popor. Dimpotrivă, naţiunea maghiară a luat parte la toate aceste evenimente”, afirmau diplomaţii maghiari.
Memoriile citate susţin că românii sunt pur şi simplu incapabili de dezvoltare, fiind parcă condamnaţi să rămână o rasă inferioară: “Înapoierea civilizaţiei şi dezvoltării economice a românilor nu trebuie să surprindă pe nimeni, este o certitudine faptul că trăind într-un stat, alături de alte popoare, românii nu reuşesc şi nu au reuşit de multă vreme să egaleze acele popoare (…) “Însă inferioritatea românilor din Transilvania ţine şi de istoria lor locală. Elementul românesc nu a fost unul autohton, nu a reuşit să-şi fondeze un stat al său, ci s-a insinuat lent de-a lungul secolelor. Asemănător maselor vulcanice care sub presiune pătrund prin crăpăturile scoarţei terestre, elementul românesc s-a infiltrat prin fisurile care s-au produs în edificiul naţional şi economic edificat de maghiari şi de saşi în Transilvania. Şi tot aşa cum masele vulcanice nu se ridică la suprafaţă ci se afundă în sol, la fel poporul român din Transilvania a rămas la baza scării sociale”.
Toate aceste afirmații defăimătoare la adresa românilor au rămas fără ecou între diplomații Marilor Puteri de la Paris din 1920, care si-au bazat deciziile pe două elemente: datele statistico-demografice adunate de o comisie independentă și bineînțeles voința populară exprimată la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia (în conformitate cu principiile wilsoniene).
Declarația de la Alba Iulia – interpretări
La mai bine de 100 de ani de la momentul Alba Iulia și de la semnarea păcii de la Trianon, discursul propagandistic politico-ideologic de la Budapesta „uită” deliberat să menționeze afirmațiile făcute de delegația de la Paris. Asemenea comentarii xenofobe ar discredita de la bun început orice formulă de dialog, în schimb se agață de orice cuvințel stipulat în Declarația de Unire la Alba Iulia, document redactat fix de cei pe care îi considerau în 1920 „o nație inferioară și incapabilă de dezvoltare sau progres” și totuși vom vedea cât de progresiste sunt principiile exprimate atunci și prezente azi în pachetele de legi ce privesc minoritățile naționale din România.
Principiile proclamate la Alba Iulia au încins în ultimii ani imaginaţia politicienilor maghiari din România și Ungaria, care repetă cu obstinaţie că România nu și-a respectat angajamentele asumate la 1 Decembrie 1918, deoarece textul respectiv prevede acordarea autonomiei pentru ungurii din Transilvania. Abordarea politicienilor maghiari, preluată parcă la comandă de unii ziariști și istorici, ar putea constitui un subiect de cercetare a fabricării miturilor.
Textul Declarație de la Alba Iulia din 1918
Propunem o analiză a problemei protecţiei minorităţii maghiare din Transilvania în Rezoluţia de Unire adoptată la Alba Iulia în 1 Decembrie 1918, dar ar fi mai nimerit să republicăm integral acest document (destul de scurt) care reflectă poziția elitelor românești din Ardeal, Crișana, Banat și alte regiuni aflate la acel moment sub monarhia austro-ungară.
„Rezoluțiunea Adunării Naționale de la Alba Iulia din 18 Noiembrie/1 decembrie 1918.
I. Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.
II. Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Națională proclamă următoarele:
1. Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egală îndreptățire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.
3. Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieții publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, județe ori parlament.
4. Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești.
5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăților, în special a proprietăților mari. În baza acestei conscrieri, desființând fidei-comisele și în temeiul dreptului de a micșora după trebuință latifundiile, i se va face posibil țăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puțin atât cât să poată munci el și familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potențarea producțiunii.
6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.
IV. Adunarea Națională dă expresie dorinței sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea națiunilor libere în așa chip, ca dreptatea și libertatea să fie asigurate pentru toate națiunile mari și mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaționale.
V. Românii adunați în această Adunare Națională salută pe frații lor din Bucovina, scăpați din jugul Monarhiei austro-ungare și uniți cu țara mamă România.
VI. Adunarea Națională salută cu iubire și entuziasm liberarea națiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume națiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă și ruteană și hotărăște ca acest salut al său să se aducă la cunoștința tuturor acelor națiuni.
VII. Adunarea Națională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea și unitatea națiunii române.
VIII. Adunarea Națională dă expresiune mulțumirei și admirațiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui dușman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizațiunea de ghiarele barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor națiunei române din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, Adunarea Națională hotărăște instituirea unui Mare Sfat Național Român, care va avea toată îndreptățirea să reprezinte națiunea română oricând și pretutindeni față de toate națiunile lumii și să ia toate dispozițiunile pe care le va afla necesare în interesul națiunii.”
Pentru analiza documentului de față vom considera că actualii promotori ai discursului propagandistic maghiar au doar o sumă de lacune în informațiile și un neapărat rea-voință.
Observăm așadar că documentul un trasează granițe, un definește administrativ regiuni, ci doar exprimă voința generală a românilor din zonele meționate la alin. 1. De asemenea în alin. 2 se discută de o situație provizorie a acestor regiuni larg numite mai sus și tot aici este singurul loc unde apare cuvântul „autonomie”, urmat de adjectivul provizorie.
Rezoluţia de Unire a Transilvaniei cu România proclamă, „ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român”, referitor la protecţia minorităţilor:
„1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egală îndreptăţire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.”
Când discursul maghiar face referire la Declarația de la Alba Iulia, cel mai adesea se referă la aceste două puncte ale alin.3.
Trăind aproape 1000 de ani ca populație considerată tolerată în Transilvania, liderii politici români au fost preocupaţi de asigurarea libertăţilor politice și culturale pentru naţionalităţile conlocuitoare încă de la începutul acţiunii de independenţă a Transilvaniei faţă de Ungaria. Românii nu vor ca din asupriţi să devină asupritori. Acesta a fost principiul de bază care a determinat politica faţă de minorităţi în general și faţă de maghiarii din Transilvania în special a liderilor românilor ardeleni.
Tratativele Consiliul Naţional Român Central cu guvernul maghiar înainte de 1 Decembrie 1918
La începutul lunii noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central (CNRC) a transmis o telegramă guvernului maghiar de la Budapesta în care îi solicita predarea pașnică a autorităţii peste Transilvania, precum și comitatele din Ungaria în care românii erau majoritari, invocând principiul autodeterminării popoarelor, conform „Declaraţiei” președintelui american, Woodrow Wilson.
Guvernul maghiar a solicitat tratative cu CNRC, pentru care a trimis la Arad, cu scopul de a tempera dorinţele românilor, o delegaţie condusă de ministrul pentru naţionalităţi, Oskar Jászi. CNRC și-a anunţat politica de protecţie faţă de celelalte naţionalităţi din Transilvania în telegrama trimisă guvernului maghiar: „E lucru firesc, că faţă cu celelalte popoare aflătoare pe teritoriul de sub întrebare (adică cerut sub autoritatea românească – n.a.) vom respecta din partea noastră principiile lui Wilson”.
Oskar Jászi a exploatat această formulare telegrafică și a cerut ca autoritatea din Transilvania să se împartă provizoriu între români și unguri în hotarele Ungariei până la Conferinţa de Pace. În localităţile cu populaţie maghiară majoritară să fie exercitată autoritatea guvernului maghiar, în cele românești să fie autoritatea guvernului român de la Sibiu. El propunea divizarea teritoriilor revendicate de CNRC în unităţi teritoriale mici, inclusiv prin fărâmiţarea vechilor comitate, astfel încât să permită formarea unor entităţi adminsitrative pe baze etnice cât mai compacte posibil. Transilvania ar fi fost fărâmiţată în mai multe entităţi românești și ungurești, iar în cazul minorităţilor fiecare parte garanta protecţia lor. Erau invocate mereu principiile lui Wilson, aplicate la scară cât mai mică posibil, pentru conservarea hotarelor Ungariei. Mai ales că cerea ca funcţionarii maghiari să rămână chiar sub autoritatea românească, acceptând doar ca administraţia să se exercite în toate limbile naţionalităţilor din acele entităţi administrative.
Tratativele de la Arad au eșuat din cauza refuzului guvernului de la Budapesta de a accepta autodeterminarea românilor. Însă discuţiile referitoare la protecţia minorităţilor purtate cu ocazia tratativelor de la Arad au stat la baza redactării principiilor de mai sus din rezoluţia de Unire. În răspunsul oficial comunicat delegaţiei maghiare de către Vasile Goldiș, liderii românilor s-au angajat să respecte principiile wilsoniene faţă de naţionalităţile conlocuitoare în teritoriul românesc și să le asigure condiţiile necesare dezvoltării lor naţionale: „Naţiunea română ... ia asupra sa obligamentul, că faţă de celelalte popoare locuitoare pe acest teritor va respecta principiile wilsoniane și este gata să asigure pentru fiecare popor condiţiunile liberei desvoltări naţionale”.
Încercările maghiare de enclavizare a propriei populații
După ce Oskar Jászi a făcut observaţia că CNRC pune accent pe suveranitatea sa naţională în dauna susţinerii ordinii publice, Aurel Vlad a contestat validitatea datelor statistice maghiare, recunoscând însă existenţa enclavelor etnografice, și a dat asigurări că românii vor acorda minorităţilor toate drepturile în cadrul statului român: „Nu e vorbă, enclave etnografice sunt, dar aceste dispar în marea compactă a poporului românesc, pe cari cu toate aceste naţiunea română este aplicată și hotărâtă a o investi cu toate drepturile pe cari ei înșiși și le vor cere între cadrele statului român. Poporul român principiile lui Wilson le recunoaște ca valabile în toată puterea lor în ce priveşte popoarele neromâne de pe teritoriul românesc.”
Oskar Jászi admite posibilitatea erorilor statisticii maghiare, dar insistă pe divizarea Transilvaniei după un model asemănător, zicea el, cu Elveţia.
Iuliu Maniu, în replica dată socialistului Bokányi, care contesta legitimitatea liderilor politici români și a revendicărilor acestora în numele poporului român, afirmă că în înfăptuirea suveranităţii sale naţionale, naţiunea română nu poate admite să fie împiedicată în realizarea dezideratului său naţional prin enclave străine construite anume. Reiterează angajamentul românilor de a asigura libertăţile naţionale, politice și culturale pentru naţionalităţile conlocuitoare: „Naţiunea română vrea să-și înfăptuiască suveranitatea sa naţională și de stat pe întreg teritoriul locuit de Români al Ardealului și al Ungariei și nu poate admite, ca să se pună piedeci acestei suveranităţi prin enclavele străine, meșteșugit făcute și susţinute. Ardealul și părţile mărginașe din Ungaria e un teritor compact românesc, pe care noi Românii, poporul românesc, îl socotim și-l vrem, ca stat românesc, asigurând de sine înţeles deplina libertate naţională, politică și culturală celorlalte popoare conlocuitoare. Noi nu voim să devenim din asupriţi asupritori, dar nici nu putem admite o ciungărire a teritoriului românesc.”
Dezbaterile de la Arad au fost destul de tensionate din cauza interpretării pe care delegaţia maghiară o dădea principiului wilsonian al autodeterminării. Politicienii maghiari doreau divizarea Transilvaniei în enclave pe criterii etnice, asupra cărora guvernul de la Budapesta să își exercite mai departe autoritatea. Protecţia maghiarilor, secuilor și sașilor era doar un pretext pentru a păstra integritatea vechilor hotare ale Ungariei. Din această cauză, liderii români au dat în mod repetat asigurări pentru drepturile politice ale minorităţilor.
Din păcate formula enclavizării, pe care liderii politici români din 1918 au evitat-o, avea să se producă după 1990 cu efectele pe care le vedem azi: tineri maghiari care nu cunosc limba statului în care trăiesc și cu posibilități limítate de dezvoltare, comunități închise, de multe ori sărace etc.
Discuțiile de la Arad – fundamentul garanțiilor protecției minorităților
Deși tratativele de la Arad au eșuat, discuţiile purtate cu această ocazie au avut rolul de a configura cadrul general al garanţiilor pe care românii se angajau să le acorde minorităţilor în statul român. Cel care a redactat Declarația de la Alba Iulia este Vasile Goldiș era unul dintre cei mai importanţi lideri politici români care a participat la tratativele de la Arad.
Autonomia din Declarația de la Alba Iulia, o interpretare forţată
În Declarația de Unire de la Alba Iulia sunt enunţate principii referitoare la minorităţi. Între unirea Transilvaniei și principiile respective nu există nicio relaţie de condiţionare. Unirea este „decretată”, un termen care nu permite absolut nicio interpretare. În schimb, în privinţa minorităţilor, sunt „proclamate” câteva principii. Între „a decreta” Unirea și „a proclama” principii este o diferenţa juridică evidentă.
Principiile proclamate pentru protecţia minorităţilor nu sunt un angajament juridic. Adunarea Naţională a Românilor de la Alba Iulia avea autoritatea să decreteze Unirea Transilvaniei cu România, dar nu avea nicio autoritate să stabilească legislaţia noii Românii. De aceea, la Alba Iulia doar au fost proclamate principiile pe care considerau că trebuie să funcţioneze noua Românie, iar aceste principii nu au absolut nicio valoare juridică, nu sunt un angajament al României.
Chiar dacă trecem cu vederea acest element juridic important, este evident pentru oricine că prin „deplina libertate naţională” nu se poate înţelege absolut deloc autonomie teritorială. Conceputul de autonomie teriorială NU le era străin liderilor români – vedem că ei l-au folosit chiar în alin. 2. De asemenea în utilizarea conceptului „autonomie” în principiul referitor la libertatea confesională. Doar în acest domeniu, al organizării bisericilor, era vorba de autonomie.
În Rezoluţia de Unire nu utilizează sintagma „autonomie” pentru libertăţi politice, administrative sau culturale. Autorii declarației erau politicieni cu experienţă în Parlamentul de la Budapesta, unde cel puţin în anul 1918 s-a adus în discuţie adesea problema naţionalităţilor și a autonomiei. Unii dintre liderii românilor erau juriști, care stăpâneau proprietatea termenilor juridici. Orice interpretare a principiilor din Rezoluţia de Unire ca promisiune a românilor pentru acordarea autonomiei pentru maghiari este o interpretare forţată, fără absolut nicio legătură cu realitatea.
Cu toate acestea delegația maghiară de la Paris condusă de Albert Apponyi continuă să prezinte într-o notă xenofobă populația românească, dar atenție niciodată, nici măcar în memoriile adresate reprezentaților Marilor Puteri, nu a invocat Declarația de la Alba Iulia ca argument pentru autonomia pe care o cereau pentru ungurii din Transilvania. Oare de unde este interesul pentru politicienii maghiari de azi pentru reinterpretarea forţată, în sensul dorit de ei, a principiilor enunţate la Alba Iulia pentru protecţia maghiarilor din Transilvania?
Principiile proclamate la 1 Decembrie 1918 sunt aplícate azi în România. Maghiarii au administraţie proprie, pentru că în localităţile cu populaţie maghiară majoritară, primarii și consilierii sunt unguri, iar ședinţele lor sunt în limba maghiară. Beneficiază de instrucţie în limba maternă, pentru că există învăţământ în limba maghiară de la nivel de grădiniţă până la nivel universitar. Cu toate acestea, unii politicieni, ziariști și istorici ai minorităţii maghiare insistă pe falsa temă potrivit căreia statul român NU și-ar fi respectat angajamentele stipulate Declarația de la Alba Iulia din 1918.
Surse:
"Românii sunt o naţie inferioară" susţinea delegaţia maghiară la Paris-
Ungaria Mare a murit în mlaștinile de la Mohács
