Rezoluția de Unire din 1 Decembrie 1918, pe înțelesul UDMR: Acordarea autonomiei, o interpretare forţată
Principiile proclamate la Alba Iulia au încins în ultimii ani imaginaţia politicienilor maghiari din România și Ungaria, care repetă cu obstinaţie că România nu și-a respectat angajamentele asumate la 1 Decembrie 1918, deoarece textul respectiv prevede acordarea autonomiei pentru ungurii din Transilvania. Abordarea politicienilor maghiari, preluată parcă la comandă de unii ziariști și istorici, ar putea constitui un subiect de cercetare a fabricării miturilor.
„Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”.
Rezoluţia de Unire a Transilvaniei cu România proclamă, „ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român”, referitor la protecţia minorităţilor:
„1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egală îndreptăţire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.”
Propunem o analiză a problemei protecţiei minorităţii maghiare din Transilvania în Rezoluţia de Unire adoptată la Alba Iulia în 1 Decembrie 1918, în speranţa că în abordarea acestui subiect din partea partenerilor absenţi de la dialog nu există rea-voinţă, ci doar necunoaștere.
Politică de protecţie pentru toate minorităţile din Transilvania
Liderii politici români au fost preocupaţi de asigurarea libertăţilor politice și culturale pentru naţionalităţile conlocuitoare încă de la începutul acţiunii de independenţă a Transilvaniei faţă de Ungaria. După cum au declarat de mai multe ori, românii nu vor ca din asupriţi să devină asupritori. Acesta a fost principiul de bază care a determinat politica faţă de minorităţi în general și faţă de maghiarii din Transilvania în special a liderilor românilor ardeleni.
La începutul lunii noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central (CNRC) a transmis o telegramă guvernului maghiar de la Budapesta în care îi solicita predarea pașnică a autorităţii peste Transilvania, precum și comitatele din Ungaria în care românii erau majoritari, invocând principiul autodeterminării popoarelor, conform „Declaraţiei” președintelui american, Woodrow Wilson. Guvernul maghiar a solicitat tratative cu CNRC, pentru care a trimis la Arad, cu scopul de a tempera dorinţele românilor, o delegaţie condusă de ministrul pentru naţionalităţi, Oskar Jászi. CNRC și-a anunţat politica de protecţie faţă de celelalte naţionalităţi din Transilvania în telegrama trimisă guvernului maghiar: „E lucru firesc, că faţă cu celelalte popoare aflătoare pe teritoriul de sub întrebare (adică cerut sub autoritatea românească – M.D.) vom respecta din partea noastră principiile lui Wilson”.
Oskar Jászi a exploatat această formulare telegrafică și a cerut ca autoritatea din Transilvania să se împartă provizoriu între români și unguri în hotarele Ungariei până la Conferinţa de Pace. În localităţile cu populaţie maghiară majoritară să fie exercitată autoritatea guvernului maghiar, în cele românești să fie autoritatea guvernului român de la Sibiu. El propunea divizarea teritoriilor revendicate de CNRC în unităţi teritoriale mici, inclusiv prin fărâmiţarea vechilor comitate, astfel încât să permită formarea unor entităţi adminsitrative pe baze etnice cât mai compacte posibil. Transilvania ar fi fost fărâmiţată în mai multe entităţi românești și ungurești, iar în cazul minorităţilor fiecare parte garanta protecţia lor. Erau invocate mereu principiile lui Wilson, aplicate la scară cât mai mică posibil, pentru conservarea hotarelor Ungariei. Mai ales că cerea ca funcţionarii maghiari să rămână chiar sub autoritatea românească, acceptând doar ca administraţia să se exercite în toate limbile naţionalităţilor din acele entităţi administrative.
Tratativele de la Arad au eșuat din cauza refuzului guvernului de la Budapesta de a accepta autodeterminarea românilor. Însă discuţiile referitoare la protecţia minorităţilor purtate cu ocazia tratativelor de la Arad au stat la baza redactării principiilor de mai sus din rezoluţia de Unire. În răspunsul oficial comunicat delegaţiei maghiare de către Vasile Goldiș, liderii românilor s-au angajat să respecte principiile wilsoniene faţă de naţionalităţile conlocuitoare în teritoriul românesc și să le asigure condiţiile necesare dezvoltării lor naţionale: „Naţiunea română ... ia asupra sa obligamentul, că faţă de celelalte popoare locuitoare pe acest teritor va respecta principiile wilsoniane și este gata să asigure pentru fiecare popor condiţiunile liberei desvoltări naţionale”.
„Noi nu voim să devenim din asupriţi asupritori”
După ce Oskar Jászi a făcut observaţia că CNRC pune accent pe suveranitatea sa naţională în dauna susţinerii ordinii publice, Aurel Vlad a contestat validitatea datelor statistice maghiare, recunoscând însă existenţa enclavelor etnografice, și a dat asigurări că românii vor acorda minorităţilor toate drepturile în cadrul statului român: „Nu e vorbă, enclave etnografice sunt, dar aceste dispar în marea compactă a poporului românesc, pe cari cu toate aceste naţiunea română este aplicată și hotărâtă a o investi cu toate drepturile pecari ei înșiși și le vor cere între cadrele statului român. Poporul român principiile lui Wilson le recunoaște ca valabile în toată puterea lor în ce priveşte popoarele neromâne de pe teritoriul românesc.” Oskar Jászi admite posibilitatea erorilor statisticii maghiare, dar insistă pe divizarea Transilvaniei după un model asemănător, zicea el, cu Elveţia.
Iuliu Maniu, în replica dată socialistului Bokányi, care contesta legitimitatea liderilor politici români și a revendicărilor acestora în numele poporului român, afirmă că în înfăptuirea suveranităţii sale naţionale, naţiunea română nu poate admite să fie împiedicată în realizarea dezideratului său naţional prin enclave străine construite anume. Reiterează angajamentul românilor de a asigura libertăţile naţionale, politice și culturale pentru naţionalităţile conlocuitoare: „Naţiunea română vrea să-și înfăptuiască suveranitatea sa naţională și de stat pe întreg teritoriul locuit de Români al Ardealului și al Ungariei și nu poate admite, ca să se pună piedeci acestei suveranităţi prin enclavele străine, meșteșugit făcute și susţinute. Ardealul și părţile mărginașe din Ungaria e un teritor compact românesc, pe care noi Românii, poporul românesc, îl socotim și-l vrem, ca stat românesc, asigurând de sine înţeles deplina libertate naţională, politică și culturală celorlalte popoare conlocuitoare. Noi nu voim să devenim din asupriţi asupritori, dar nici nu putem admite o ciungărire a teritoriului românesc.”
„Statul suveran român nu va subjuga naţionalităţile...”
Dezbaterile de la Arad au fost destul de tensionate din cauza interpretării pe care delegaţia maghiară o dădea principiului wilsonian al autodeterminării. Politicienii maghiari doreau divizarea Transilvaniei în enclave pe criterii etnice, asupra cărora guvernul de la Budapesta să își exercite mai departe autoritatea. Protecţia maghiarilor, secuilor și sașilor era doar un pretext pentru a păstra integritatea vechilor hotare ale Ungariei. Din această cauză, liderii români au dat în mod repetat asigurări pentru drepturile politice ale minorităţilor.
Pentru atmosfera tensionată de la Arad este relevant un fragment din discursul lui Aurel Vlad în spatele ușilor închise, surprins de un ziarist când cineva a ieșit din încăperea unde se purtau tratativele: „Statul suveran român nu va subjuga naţionalităţile...”.
Deși tratativele de la Arad au eșuat, discuţiile purtate cu această ocazie au avut rolul de a configura cadrul general al garanţiilor pe care românii se angajau să le acorde minorităţilor în statul român. Conform lui Onisifor Ghibu, care era pe vremea aceea la Chișinău, dar a aflat detaliile ulterior evenimentelor, fiind implicat în gestionarea învăţământului din Transilvania în cadrul Consiliului Dirigent, autorul principiilor respective din Rezoluţia de Unire a fost Vasile Goldiș. Vasile Goldiș era unul dintre cei mai importanţi lideri politici români care a participat la tratativele de la Arad.
Sintagma „deplina libertate naţională” a fost folosită prima dată de Iuliu Maniu. Utilizarea acelor sintagme și concepte dovedește că originea principiilor proclamate în Rezoluţia de Unire din 1 Decembrie este în aceste tratative de la Arad. Probabil că dezbaterile ulterioare între liderii politici români, precum și „memoria” ziarelor care au consemnat discursurile din timpul tratativelor au contribuit la formularea principiilor referitoare la protecţia minorităţilor.
Acordarea autonomiei, o interpretare forţată
În Rezoluţia de Unire de la Alba Iulia sunt enunţate principii referitoare la minorităţi. Între Unirea Transilvaniei și principiile respective nu există nicio relaţie de condiţionare. Unirea este „decretată”, un termen care nu permite absolut nicio interpretare. În schimb, în privinţa minorităţilor, sunt „proclamate” câteva principii. Între „a decreta” Unirea și a proclama principii este o diferenţa juridică evidentă.
Principiile proclamate pentru protecţia minorităţilor nu sunt un angajament juridic. Adunarea Naţională a Românilor de la Alba Iulia avea autoritatea să decreteze Unirea Transilvaniei cu România, dar nu avea nicio autoritate să stabilească legislaţia noii Românii. De aceea, la Alba Iulia doar au fost proclamate principiile pe care considerau că trebuie să funcţioneze noua Românie, iar aceste principii nu au absolut nico valoare juridică, nu sunt un angajament al României. Dar indiferent de valoarea juridică a acestor principii proclamate la Alba Iulia, este evident că prin „deplina libertate naţională” nu se poate înţelege absolut deloc autonomie teritorială. Dovada constă în utilizarea conceptului „autonomie” în principiul referitor la libertatea confesională. Doar în acest domeniu, al organizării bisericilor, era vorba de autonomie.
În schimb, autorii Rezoluţiei de Unire nu utilizează sintagma „autonomie” pentru libertăţi politice, administrative sau culturale. Ei cunoșteau foarte bine sensul și înţelesul acestui termen, „autonomie”, erau politicieni cu experienţă în Parlamentul de la Budapesta, unde cel puţin în anul 1918 s-a adus în discuţie adesea problema naţionalităţilor și a autonomiei. Unii dintre liderii românilor erau juriști, care stăpâneau proprietatea termenilor juridici. Orice interpretare a principiilor din Rezoluţia de Unire ca promisiune a românilor pentru acordarea autonomiei pentru maghiari este o interpretare forţată, fără absolut nicio legătură cu realitatea.
Pe de altă parte, în timpul tratativelor de la Paris, pe care le-a avut delegaţia maghiară condusă de Albert Apponyi cu Puterile Aliate în ianuarie-mai 1920, care au precedat semnarea Tratatului de Pace de la Trianon, absolut niciodată nu a fost invocată Rezoluţia de la Alba Iulia ca argument pentru autonomia pe care o cereau pentru ungurii din Transilvania.
Delegaţia maghiară a prezentat câteva memorandumuri secretarului de stat din Ministerul de Externe francez, Maurice Paleologue, în care cereau returnarea teritoriilor în care ungurii erau majoritari, iar unde erau minoritari, să beneficieze de autonomie regională, iar în cazul comunităţilor dispersate, să li se asigure protecţie. Cereau ca măsura, detaliile și garanţiile acestei autonomii să fie fixate de comun acord de către Ungaria și România. Tratatul de pace trebuia să ofere garanţii pentru libertatea cultului, limbii și siguranţa existenţei materiale a minorităţii maghiare în teritoriile cu majoritate românească.
Absolut niciodată, atunci când au cerut autonomie pentru ungurii din Transilvania, delegaţii maghiari la Conferinţa de Pace de la Paris nu au invocat Rezoluţia de Unire de la Alba Iulia. Oare de unde este interesul pentru politicienii maghiari de azi pentru reinterpretarea forţată, în sensul dorit de ei, a principiilor enunţate la Alba Iulia pentru protecţia maghiarilor din Transilvania?
Principiile proclamate la 1 Decembrie 1918 sunt aplicate în România. Maghiarii au administraţie proprie, pentru că în localităţile cu populaţie maghiară majoritară, primarii și consilierii sunt unguri, iar ședinţele lor sunt în limba maghiară. Ungurii beneficiază de instrucţie în limba lor, pentru că există învăţământ în limba maghiară de la nivel de grădiniţă până la nivel universitar. Și totuși, unii politicieni, ziariști și istorici ai minorităţii maghiare insistă pe această falsă temă.
