Iancu de Hunedoara avea câteva arme secrete împotriva turcilor jpeg

Iancu de Hunedoara avea câteva arme secrete împotriva turcilor

📁 Istoria Armelor
Autor: Gino-Mario Crăciun

Când şi-au făcut apariţia în Occident primele arme de foc în bătălia de la Crecy din 1346 contemporanii şi apoi umaniştii italieni au deplorat această invenţie numind-o "diabolică" şi atribuind-o vrăjitorilor şi alchimiştilor (autorii spanioli ai timpului o atribuiau maurilor)1.

Primele arme de foc

Potrivit unor informaţii nesigure, primele puşti (având ţeavă scurtă) ar fi apărut în Italia, la Forli, în 1284. O atestare certă într-un document florentin a primei aplicaţii a pulberii explozive la un tun datează din 1326. Astfel de bombarde rudimentare apar apoi, în decursul următoarelor două decenii, în câteva bătălii din Italia, Franţa, Germania şi Anglia. Către 1350, descrierea tunurilor îşi face loc şi în opere didactice2.

Modul de funcţionare al acestor bombarde era următorul: prin partea posterioară a ţevii se introducea pulberea (în capătul celălalt era introdus proiectilul), orificiul posterior era apoi închis cu un dop de lemn. Un sfert din spaţiul dintre acest dop şi proiectil era lăsat gol, restul se umplea cu pulbere. Printr-o mică deschizătură din ţeavă se da foc pulberii: forţa exploziei arunca întâi dopul, apoi propulsa proiectilul. Primele proiectile sferice erau din plumb sau din fier, mai târziu, ghiulelele de dimensiuni mai mari erau din piatră, rotunjită de pietrari într-o sferă perfectă, apoi s-a revenit la proiectile de fier sau de fontă3.

... şi în Ţările Române

Cea mai veche ştire privind folosirea armelor de foc la noi în ţară se găseşte în registrul "cu socotelile oraşului Sibiu"datat între 1372-13864.

Din cele semnalate în registrul de socoteli al oraşului desprindem trei informaţii preţioase privind apariţia şi evoluţia armelor de foc în mediul românesc:existenţa unui armurier (făuritor de bombarde);dotarea cetăţii Sibiu cu bombarde; mobilitatea pieselor de foc existente (acestea fiind montate pe roţi). Din informaţia utilizată reiese clar că piesele amintite nu erau de foc portative, ci piese de artilerie5.

Documentele păstrează şi numele unor specialişti în producerea gurilor de foc de artilerie. Astfel, la sfârşitul secolului al XIV-lea sunt amintiţi în Transilvania, alături de familia de turnători de tunuri Niedel alţi armurieri, cum ar fi bombardengisser Andrei din Braşov şi Iacobus Wahl "artelinus" (turnător de tunuri), în anul 1393, la Sighişoara6.

Începând cu secolul al XV-lea artileria s-a dezvoltat în mod deosebit, fiind nelipsită de pe câmpul de luptă. Ea a cunoscut o diversificare destul de pronunţată putând fi clasificată după diverse criterii, precum calibrul (artileria grea şi uşoară) şi modul de întrebuinţare (artilerie de câmp, de asediu, de cetate)7.

Vasali sau mercenari cu arme de foc

Iancu de Hunedoara (1441-1456) are marele merit de a se fi situat printre primii voievozi şi comandanţi militari din Europa care, înţelegând rolul deosebit al artileriei pe câmpul de luptă, a acordat o mare atenţie înzestrării oastei sale cu tunuri, alcătuind din proprii vasali şi din mercenari un nucleu puternic de oaste permanentă.

El a pus la dispoziţie nu doar geniul militar, ci şi veniturile întinselor sale domenii. Folosirea tot mai masivă a artileriei în campanie a dus la formarea unui corp de oşteni specializaţi în mânuirea, amplasarea, repararea tunurilor şi în pregătirea muniţiei. Odată cu apariţia mercenarilor specializaţi în mânuirea armelor de foc, pe care Iancu de Hunedoara, asemenea altor principi şi voievozi, i-a inclus permanent în oaste în cadrul structurii interne, se observă schimbări majore8.

Din timpul lui Iancu de Hunedoara, oastea Transilvaniei va dispune de două feluri de tunuri:mari (bombardae grossae) şi mici (bombardae parvae).

Artileria grea şi artileria uşoară

Artileria grea cuprindea tunurile mari, de asediu şi de cetate, care aveau un calibru neobişnuit de mare, ajungând până la 850 mm (bombardae magnae) şi care erau utilizate fie la atacarea cetăţilor, fie la apărarea lor. Distanţa mică ce-i separa de inamic expunea pe tunari focului acestuia şi de aceea se impunea amenajarea unor construcţii de protecţie din lemn, care la tragere se ridicau şi după ce se trăgea o salvă se lăsau din nou.

Bombardele mari se făureau de regulă prin baterea cu ciocanul, dar în timpul lui Iancu de Hunedoara s-a ajuns să se toarne, folosindu-se ca material bronzul. Bombardele mari (bombardae grossae, tormenta) băteau până la 500 -1.000 m9.

Artileria uşoară (de câmp a carelor de luptă) era înzestrată cu bombardae parvae (bombarde mici) şi cu falconete. Bombardele mici erau piese de artilerie cu ţeavă scurtă construită din fontă, bronz sau fier forjat, care trăgeau până la distanţa de 400-700 m, lansând ghiulele de piatră sau de plumb şi fiind uneori montate pe cărucioare mobile10.

Falconetele (couleurres, colerrines, cerbottana) erau tunuri de calibru mai mic, de 2 până la 5 degete (circa 55-135 mm), cu o ţeavă lungă şi subţire trăgând proiectile de 13-16 uncii (450-550 gr.)11.

Ca exploziv, atât pentru artilerie, cât şi pentru armele de foc ale infanteriei se folosea "pulberea" (pulvis). Această pulbere explozivă consta dintr-un amestec de silitră (azotat de potasiu), pucioasă şi cărbune de lemn de salcie12.

Numeroase izvoare documentare amintesc folosirea artileriei de către Iancu de Hunedoara. În 1442 în bătălia de lângă Sibiu a căzut şi Mezid comandantul armatei de invazie "lovit de un proiectil de tun"13. În Campania cea lungă din 1443, "Iancu de Hunedoara avea în dotarea oastei sale numeroase tunuri şi puşti şi zenbereciuri"14.

În timpul campaniei de la Varna din 1444 artileria era în număr redus şi consta în cea mai mare parte din artileria uşoară15. Cronicile menţionează că asediind cetatea Varna, oştile creştine conduse de Iancu de Hunedoara "au supus-o cu lovituri de tunuri şi de puşti", iar după moartea regelui Vladislav I, "Iancu a fugit singur, restul oştii şi carele cu tunuri rămânând pe loc"16. În timpul campaniei din 1445 de pe Dunăre se aminteşte de folosirea tunurilor.

"În acest port al Brăilei se afla o mică navă care adusese mărfuri de la Constantinopol la împărat. Iar căpitanul l-a însărcinat pe el să aducă o bombardă mică, aflată pe nava mare împreună cu pietrele şi cu praful de puşcă ce se întrebuinţa la ea"17.

Asediul cetăţii Giurgiu

La asediul cetăţii Giurgiu "Seniorul de Wavrin trimise toate tunurile din galere pentru a le îndrepta împotriva galeriilor şi a barbacanei turnurilor şi zidurilor. Şi chiar în acea noapte, el a pus să fie dată jos bombarda care era pe galera sa şi să fie târâtă de mulţimea de ostaşi, pe tălpi de sanie până în faţa acelei porţi"18.

Cetatea Giurgiu va fi supusă unui bombardament de artilerie, dar fără rezultate remarcabile.

"Văzând seniorul de Wavrin aşadar că bombardele românilor nu aduceau nici o vătămare acelei cetăţi, s-a întâlnit cu acel domn al Ţării Româneşti şi i-a zis aşa: "Cu ajutorul bombardelor voastre nu vom cuceri noi această cetate şi ne este cu neputinţă a o cuceri decât doar în chipul în care am cucerit castelul Turca"19.

Artileria - armă de luptă împotriva otomanilor

În octombrie 1448, pentru mărirea puterii de foc pe timpul bătăliei de la Kossovopolje (Câmpia Mierlei) Iancu de Hunedoara va recurge la un procedeu folosit în premieră în istoria artei militare - aşezarea tunurilor de câmp între carele de luptă20.

"Dinăuntrul carelor scrise Orudj Bin Adil se trăgea cu tunurile, puştile şi zenbereciurile, din care pricină au murit mulţi oameni"21.

La 1 noiembrie 1448 însă, Iancu de Hunedoara a concentrat focul tunurilor asupra centrului dispozitivului turcesc şi a trecut la atac cu pedestrimea însoţit de tunurile mobile. Cronicarii turci amintesc că "Iancu şi-a târât tunurile în faţă şi, întărindu-şi călăreţii şi pedestraşii, a rămas în spatele lor trăgând din tunuri şi din puşti şi din zenbereciuri au stârnit o vijelie". Lufti Paşa scrie că în această bătălie, "stând faţă în faţă o zi şi o noapte tunurile şi puştile şi zenbereciurile au împroşcat o ploaie aducătoare de nenorociri"22.

În bătălia de la Belgrad 1456, artileria este folosită atât la asediul cetăţii cât şi la bătălia navală de pe Dunăre. Iată cum prezintă cronicarul otoman Orudj Bin Adil bătălia de la Belgrad:

"În anul 861 al Hegirei (sultanul) a mers încă o dată la Belgrad. Pornind să toarne tunuri mari, le-a transportat acolo şi, aşezându-le a început să bată cetatea. Karadja-Bei beilerbeiul Rumeliei şi-a găsit acolo o moarte de martir. După aceasta, pornind cu iureş asupra cetăţii, afurisitul de Iancu, care era pe atunci rege a adus oşti puternice din Ungaria şi le-a aşezat în cetate. Aceştia au atacat, la rândul lor, din cetate şi, războindu-se astfel, necredincioşii au obţinut victoria. Sultanul Mehmet-Han Gazuil (viteazul) a auzit şi a văzut cum s-au nimicit cele două oşti, măcelărindu-se una pe alta. Afurisitul de Iancu, ieşind, a venit el însuşi în cetate... În cele din urmă, neputându-se lua cetatea şi sultanul Mehmet văzând aceasta s-a ridicat din faţa cetăţii şi a plecat zicând: Aşa a fost voia lui Allah"23.

În cronica Semseddin Bin Ahmed Bin Suleiman Kemak-Paşa Zade este descrisă bătălia de la 1456:

"Istorisindu-se puterile ghiaurilor aflaţi în fortăreaţă, pierise forţa lor dar oastea ungurească întărindu-le inimile a venit şi s-a aşezat în faţa lor. Se spune că atunci când Iancu a aflat că la Uskup (Skoplje) se toarnă tunuri, iar lângă Semendria se fac corăbii, el la rândul său, făcând nenumărate corăbii la izvoarele Dunării... îşi pregătise uneltele şi oştile sale... venind pe cursul Dunării"24.


În 22 iulie 1456 un atac general se dezlănţuie asupra taberei turceşti. Tunurile sultanului fură cucerite şi întoarse împotriva turcilor în derută. Ienicerii încă mai luptau cu dârzenie. Mahomed respinse trupele pătrunse în tabără şi dădu poruncă să ia tunurile cu orice preţ. De trei ori atacară cu furie turcii dar focul nimicitor cu care erau întâmpinați îi îngenunche. Tunurile rămăseră în mâinile lui Iancu. Armata turcească dădu semne de descurajare, mai ales după ce nici un detaşament de călăreţi odihniţi nu izbuti să schimbe soarta bătăliei25.

Iancu de Hunedoara a preluat din arta militară a husiţilor, de unde a avut şi numeroşi mercenari, folosirea infanteriei, a tunurilor uşoare, folosirea carelor de luptă şi de transport, precum şi folosirea tehnicii de construcţie a wagenburgului de unde soldaţii adăpostiţi şi sprijiniţi de artilerie şi armele de foc puteau înfrânge şarjele rapide ale cavaleriei inamice.

Iancu a trecut de la arta militară feudală spre cea a timpurilor moderne şi a preluat toate inovaţiile tehnico-tactice introduse în acel timp la nivel european (artileria de câmp şi de asediu, transportul trupelor cu ajutorul căruţelor).

NOTE

1. Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. II, Bucureşti, 1987, p. 539
2. Ibidem, p. 540
3. Ibidem
4. Istoria militară a poporului român, vol. II, Bucureşti, 1986, p. 69
5. Ibidem
6. Ibidem
7. Gheorghe Bichicean, Cu privire la artileria oastei lui Iancu de Hunedoara (1441-1456), Corviniana III, 1997, p. 49
8. Ibidem
9. Mihail P. Dan, Un stegar al luptei antiotomane-Iancu de Hunedoara, Bucureşti, 1974, p. 77-78
10. Ibidem, p. 78
11. Ibidem
12. Ibidem
13. Istoria militară a poporului român, vol. II, Bucureşti, 1986, p. 69, p.227
14. Ibidem, p. 231
15. Mihail P. Dan, op.cit., p. 119
16. Gheorghe Bichicean, op.cit., p. 52
17. Călători străini despre ţările române, vol. I, Bucureşti, 1968, p. 85
18. Ibidem, p. 104
19. Ibidem, p. 106
20. Gheorghe Bichicean, op.cit., p. 52
21. Ibidem, p. 54
22. Ibidem
23. Ioan Haţegan, Iancu de Hunedoara în cronici otomane, în Magazin Istoric, nr.3/1978, p. 23-24
24. Ibidem, p. 24
25. Camil Mureşan, Iancu de Hunedoara, Bucureşti, 1968, p. 199-200