„Hanul fără nume”, viața în „subteranele și văgăunele” Bucureștiului interbelic

Un articol al revistei „Ilustrațiunea Română” din anul 1931 aduce la lumină povestea mai puțin cunoscută a unuia dintre hanurile Capitalei interbelice: „Hanul fără nume”, un loc aparte, unde se retrăgeau, nu negustorii, cum am fi tentați să credem, ci oamenii străzii, care își duceau viața „în subteranele și văgăunele Capitalei”.

Situat „pe una dintre străzile întortocheate” ale cartierului Dudești, într-un peisaj „de periferie vitregită de oameni și de Dumnezeu”, hanul nu era nimic altceva decât „un șir lung de căscioare dărăpănate, de o parte și de alta, unele mici ca niște cuburi de joc, altele ochiulețe plângătoare făcute din pământ și scânduri vechi, dărăpănături sprijinite una de alta, legate între ele prin scări primitive sau podețe de cea mai bizară construcție”. Aici, în aceste maghernițe, își duceau viața oamenii străzii, înfruntând zi de zi foamea, frigul și mizeria. Poveștile triste ale acestora scot la iveală o lume tăinuită și dezolantă, cu hoți și cerșetători, ce încercau să supraviețuiască într-o capitală a contrastelor, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului.

La Hanul fără nume se retrăgeau seară de seară, pentru a găsi un colțișor de adăpost, sărmanii orașului, cei care prin nefericitele împrejurări ale vieții au pierdut orice fel de agoniseală. „Numai să aibă ce mânca”, aceasta era una dintre cele mai arzătoare dorințe, adesea neîmplinită.

Dar cine erau de fapt „oaspeții” Hanului fără nume? Așa cum aflăm din reportajul publicației „Ilustrațiunea Română”, într-una din odăițele sărăcăcioase, locuiau trei tinere, cu vârste cuprinse între 13 și 20 de ani. Cea mai mică dintre ele, Agafia Răsciuc, era o prostituată clandestină din Cetatea Albă. Colegele ei de suferință, Naketenko și Anastasia Dobronskaia, aveau, la rândul lor, probleme cu legea. Naketenko era o rusoaică roșcovană, cu fața complet pistruiată, cu părul ciufulit, slabă, palidă și pipernicită. Anastasia Dobronskaia, în schimb, rece, nepăsătoare, cu privirea tăioasă, ascuțită, privind ca o suverană indiferentă, părea mai degrabă un personaj din romane. Tinerele acestea nefericite, prizonierele unei lumi delictuale, duceau o viață de sărăcie copleșitoare. Zdrențuite și mai mereu flămânde, se ajutau una pe cealaltă așa cum puteau. „Cele trei au o singură pereche de pantofi, pe care fiecare o încalță cu schimbul, astfel, când una pleacă în oraș, celelalte două rămân să păzească patul”.

Într-o altă „cameră” a hanului, animați de căldură, cerșetori de toate vârstele se strâng în jurul focului. „Căldura și mizeria i-a înfrățit pentru noaptea pe care o vor petrece sub același acoperiș, pentru câteva ceasuri de odihnă și de liniște, feriți de ochii iscoditori ai poliției”.

Dintr-o „încăpere” vecină, se aude violent și vijelios, apoi potolit și plângător, ca o rugăminte, glasul unui cerșetor. Scholler, căci acesta îi era numele, purta un halat murdar de spital, având privirea plină de neîncredere. „Din ochii lui aprinși țâșneau văpăi de foc. Paloarea feței contrasta cu ochii holbați și mobili, iar vorbele întortocheate confirmau o stare cu totul bolnăvicioasă.”

Tot aici, la Hanul fără nume, locuia și Anica, o fată de la țară, alungată de viața grea din satul natal. Neavând niciun sprijin din partea nimănui, într-o zi, Anica a luat trenul „să pornească în lumea largă”, căci cineva i-a spus că „la București se trăiește mai bine”. Ajunsă în capitala pe care nu o cunoștea decât din auzite, a căutat zile bune un loc de muncă, însă în zadar. Epuizată, a dormit câteva nopți pe străzi, sub cerul liber. Când credea că în sfârșit norocul îi surâde, a primit o altă dezamăgire. Binefăcătoarea ei, o femeie ce se arăta dornică s-o ajute, era de fapt o „vânzătoare de fete”. Refuzând să se prostitueze, Anica a venit la Hanul fără nume, implorând pe oricine îi iese în cale „să facă pomană și s-o trimită la sărăcia ei de acasă”.

„Oaspeții” hanului fără nume, acești năpăstuiți ai sorții, veșnic bântuiți de nesiguranța vieții, îndurând mereu povara judecății și indiferenței celorlalți, ilustrează o pagină tristă a istoriei celor fără de istorie.