Mahalaua bucureșteană și aspecte ale vieții sale jpeg

Mahalaua bucureșteană și aspecte ale vieții sale

📁 Istorie Urbană
Autor: Florin Marin

Din punct de vedere etimologic, mahalauaeste un termen de origine arabă, preluat prin intermediul limbii turce. Termenul avea semnificația de “cartier”, aflat în circulație paralelă cu cel de “parohie”. Termenul, care nu cunoştea sensul actual definea cartierul de locuințe,   indiferent dacă acestă era marginal sau central. Degradarea sensului va avea loc începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

În Bucureștiul prezentat de către Henri Stahl, în lucrarea sa, Bucureștii ce se duc, orașul-capitală al României are o “formă de caracatiță uriașă, cu lungi tentacule vâscoase și murdare – căile orașului – întinzându-se şerpuind, pe distanţe de kilometrii, cu şirul lor nesfârşit de cârciumi:ventuzele ignobilului animal”. Bucureștiul a cunoscut o expansiune a teritoriului foarte intensă în ultimele secole, unul dintre factorii care pare că au dus la această expansiune fiind apariția mahalalelor.

Cum au apărut mahalalele?

Cele mai vechi mahalale au apărut în timpul voievodului Mihai Viteazul, formate în jurul bisericilor şi mănăstirilor, deoarece biserica reprezenta pentru oraşul medieval tradiţional centrul polarizator al comunităţii respective.

Conform scrierilor, mărturiilor şi bilanțurilor economice, orașele s-au extins cu mahalale care au apărut și ca urmare a acțiunii cârciumarilor de a se dezice de la plata accizelor tot mai crescânde. Cârciuma era pentru omul sărac singura alinare. Astfel, cârciumarii își amplasau birturile la metri buni de bariera orașului, ceea ce ducea automat la extinderea periferiei. Cu cât se extindeau sau se introduceau noi accize, cu atât se măreau mahalalele – de exemplu așa s-au extins pana în zona cimitirului Ghencea.

Cârciumarii sunt considerați ctitorii vastelor noastre maidane naționale. Din cauza lor mahalalele sunt nepavate, fără trotuare, fără canalizare, fără gaz, fără electricitate și caracterizate de condiții insalubre, de aceea, se spune că, atunci când treceai prin zona Rahovei nu puteai altfel decât “ducând mașinal batista la nas”[1].

Ce găsim în mahala?

Sigur, că anterior populării, mahalalele reprezentau nesfârşitele locuri virane ce erau locuri de păscut pentru vitele lăptarilor, locuri de depozitare a mortăciunilor și gunoaielor, mlaștini ce vor fi transformate în cartiere noi cu țânțari, microbi și igrasie.

 Perioada interbelică este cunoscută drept “epoca de furie a construcțiilor”. În această perioadă foarte multe case sunt ridicate fără nici un plan de construcție, ceea ce avea drept efect de multe ori degradarea și chiar prăbușirea acestor construcții.

La întrebarea “ce găsim în mahala?” putem identifica o serie de răspunsuri, dar mai toate cu tentă negativă. Așadar, din mahala nu lipsește zgomotul de pe străzi, străzi străbătute de oamenii ce ies său intră în oraș (în special marțea și vinerea). Străzile din periferie nu erau decât niște “maidane pline cu moloz”[2]. De parcă ar adăposti cine știe ce comori, mahalaua obișnuiește să fie păzită de “câini care latră toată noaptea”, acești câini reprezentând, se pare, un mare pericol pentru bicicliști.

mahala2 jpg jpeg

Străzile din mahala poartă denumiri poetice (de exemplu Strada Mucius sau Strada Amfibiilor). Unele străzi au și câte două denumiri (Strada Simonide fostă Corbului) și au numere de genul “nr. 153, fost 85”. Orientarea în mahala se făcea nu după străzi, ci după biserică sau după cârciumă.

Pe lângă aceste “anomalii”, mahalaua este din plin caracterizată de o liniște ca la țara (nu miră faptul, deoarece mahalalele în fond sunt decât foste sate alipite capitalei). Din această cauză se observă și o diferență între locuitorii din mahala și cei din centru, ceea ce i-a făcut pe locuitorii mai defavorizați să fie mitocani, să înceapă să folosească prost neologisme, să se îmbrace jumătate țărănește și jumătate nemțește, asta numai pentru a se ridica la nivelul locuitorilor din centru. De asemenea, pentru locuitorii din mahala trecerea unei trăsuri reprezenta un eveniment, iar dacă trecea un automobil, avea să se vorbească o săptămână întreagă – lucru ce subliniază iarăși un aspect diferențial între “noii locuitori” și cei care locuiau în centru.

În mahalale găsești practicele case românești, cu “tinda ce-ți apără iarna casa de crivățe” și “cu cerdacul în care lucrează femeile și se joacă pe vreme de ploaie copiii, în care doarme în nopțile de vară românul”[3].

Casele din mahala erau case cu ziduri joase, cu ziduri de paiantă, ce stăteau să cadă. Exista obiceiul ca pereţii să fie văruiți foarte mult, iar crăpăturile să fie lipite cu pământ galben. În aceste case, cu multă igrasie, cu purici, muște și praf în perioada verii, iar iarna cu noroiul până la gleznă, se păstrează totuși un ambient de confort prin ferestrele și ușa frumos vopsite și ghivecele cu flori de la geam.

Mai există și mahalale de mijloc unde oamenii locuiau în case cu înfăţişare monotonă,   îngrămădiri de odăi în șiruri paralele sau în forma pătratului, locuite în cea mai mare parte de evreime. De cele mai multe ori casa avea și o gradină.

Există și unele zone în care se păstrează mahalale vechi cu înfăţişare de sat sau vechi târg românesc, pe jumătate transformate prin pătrunderea noului tip de locuinţa, occidentalizat. Cele mai caracteristice mahalale din acest punct de vedere sunt cele de la sud-estul Bisericii Radu Vodă (Sârbi, Dobroteasa, Vitan, Foișor, mai cu seamă). Casele din aceste zone sunt case cu prispă cu parmaclâ, unit cu acoperișul prin coloane legate prin arcade, unele acoperite cu oloană, după crucile de piatră cu litere slavone.

Ce fac locuitorii din mahala?

Locuitorii din mahala obișnuiau să intre în casă doar iarnă sau când primeau musafiri. Femeile își petreceau ziua în curte și la stradă iar bărbații la muncă. Copiii se jucau pe strada de-a caii, speriau găinile și porcii, jucau rișca sau se jucau cu “bile”.

Ca ocupații, și într-o strânsă legătură cu dispunerea mahalalelor, știm că în zona Gării de Nord existau mahalale militărești, la Piața Amzei mahalalele bogătașilor, la Hala Traian mahalalele de muncitori cu brașele, funcționarilor comunali și didactici, slujbașilor inferiori și meseriași, la Hala Obor mahalalele de oameni activi (muncitori în agricultură, negustori și funcționari).

Ca în orice comunitate există și unele neînțelegeri între locuitori, iar modul de a te răzbuna pe celălalt era de regulă acela de a arunca lături la poarta sa.

Oamenii importanți în mahala, pe lângă cârciumar, sunt bărbierii și băcanii – se consideră că ei aduc progresul. Bărbierii lucrau în “Saloane antiseptice de ras, tuns și frezat”.

Că tot se făcea orientarea în mahala după cârciumă, trebuie schițat un mic tablou al atmosferei și al simbolului oferit de către această. Este bine cunoscut faptul că patronul cârciumii este “mai pomenit decât sfinţii”, este considerat cel mai bogat și este delegat al mahalalei în marea majoritate a cazurilor;el se opune ideilor de civilizaţie și igienă. Din invențiile moderne cârciumarul a adoptat falsificarea băuturilor spirtoase, gazul aerian și gramofonul.

Cârciuma reprezenta acel spațiu de la strada, cu grătarul negru și unsuros pe care sfârâiau mititeii și la ale cărei geamuri puteai vedea sticle colorate ce acționau ca o muză pentru muncitorii abia ieșiți din fabrici, dispuși să-și cheltuie banii câștigați, mai ales în zi de sâmbătă. La cârciumă nu lipseau lăutarii, care prin tangouri, valsuri, rumbe, blues-uri, cuceresc inimile, sau mai bine zis răbufnirea de moment a celor aflați în cârciumă. Un alt gen foarte întâlnit în cârciumile mahalalelor era muzica lăutăreasca – iată câteva versuri ale unui jalnic cântec de mahala:

“Foaie verde-a bobului

Cine sunt nu vă mai spui

Că-s ignobil, iubăreț,

Și la dame-am mare preț

Foaie verde-a bobului

Cine sunt, nu vă mai spui

Când pe iapa mea mă sui

Seamăn cu Napoleon,

Împăratul faraon…”

Scurtă concluzie

Mahalaua a reprezentat un aspect al vieții urbane de-a lungul ultimelor secole, care nu putea lipsi, aici dezvoltându-se anumite comportamente sociale, economice și culturale. Viața din mahala a influențat direct sau indirect mersul spre dezvoltare al comunităţilor, de multe ori estompând-o. Nu este de mirare că multe dintre operele literare, melodiile sau picturile unor mari artiști valorifică viața de mahala.

BIBLIOGRAFIE:

Dana Matei, Mahalaua în proza românească, Univ. București, 2010

Henri Stahl, Bucureștii ce se duc, Ediția a III-a, Ed.Domino, Iași, 2002

Vintilă M.Mihăilescu, Evoluția geografică a unui oraș – București, Ed.Paideia, București, 2003

Viorel Cosma, București – citadelă seculară a lăutarilor români (1550-1950), Ed. Fundației Culturale Gheorghe Marin Spețeanu, București, 2009

[1]Henri Stahl, Bucureștii ce se duc, Ediția a III-a, Ed.Domino, Iași, 2002, p.81

[2]Vintilă M.Mihăilescu, Evoluția geografică a unui oraș – București, Ed.Paideia, București, 2003, p.12

[3]Henri Stahl, op.cit., p.85