Germania și modernizarea agriculturii României în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

Autoritățile de la București au fost condamnate din vara anului 1940 să stabilească relații de prietenie cât mai strânse cu AL Treilea Reich după ce aliatul tradițional, Franța, s-a prăbușit în câteva săptămâni. Cum trupele sovietice erau pe Prut și realizau mereu incursiuni și provocări, se impunea găsirea unei surse de armament. Germania putea să fie acel partener care să ofere tehnică militară contra petrol, fiecare tabără fiind oarecum mulțumită de ceea ce primea de la aliat. Berlinul nu avea resurse financiare pentru un conflict mondial și schimbul de produse cu un stat definit drept prieten era o soluție pe termen scurt.

Conducerea României avea la dispoziție un excedent în balanța comercială cu Reichul și s-a hotărât să nu facă transferuri de fonduri, ci să fie aduse bunuri industriale. Banii în vreme de război se devalorizează și devin simple hârtii, experiența germană de după 1918 fiind un bun avertisment. Istoricul Andreas Hillgruber a publicat o lucrare pe tema relațiilor româno – germane în perioada 1938 – 1944 și anexele au inclus date despre ceea ce România a importat de la puterea industrială din Europa Centrală. Autoritățile de la București au reușit să aducă în 1941 10.500 t de mașini agricole pentru o agricultură ce se făcea pe terenuri fertile, dar pământul uscat ducea la ruperea plugurilor. Mai existau țărani care foloseau unelte din lemn deoarece politicienii interbelici n-au reușit să se ocupe de un domeniu plictisitor, ce nu aducea voturi. Chiar dacă au fost lupte crâncene în anul 1942, statul român a mai achiziționat 13.100 t de mașini de calitate germană.

Discutând strict despre domeniul agriculturii, autoritățile de la București au dus o politică interesantă de investiții în acest sector economic uitat și au sosit în 1943 alte 8.100 t de mașini agricole. Statistica germană este însă seacă și nu prezintă ce anume s-a cumpărat. Se simțea efectul bombardamentelor aeriene și oțelul trebuia să meargă spre fabricile de armament. Totuși, au fost găsite mărfuri pentru aprovizionarea aliatului. Este interesant de observat că România importase din Germania anului 1938 numai 3.800 t de mașini agricole, ceea ce era enorm de puțin în raport cu cererea de pe piața locală.

România era un adevărat burete care aspira tehnica germană și erau dorite și uneltele simple pentru muncile agricole pe suprafețe reduse. Dacă au fost aduse, în anul 1941, 1.100 t de mărfuri, comparabil cu cele 1.000 din 1939, s-a ajuns la 2.400 t în 1942. Satul românesc avea nevoie de la furci la coase și mereu erau lipsuri și o foame de metal. Este interesant că s-a scris un munte de cărți și de articole despre supraproducția de mărfuri, dar în România erau mereu prea puține bunuri în raport cu cererea.

Politicienii nu erau interesați în mod real de progresele în agricultură și se mulțumeau cu ceea ce puteau smulge pământului prin investiții minime. Liderul venit la putere în septembrie 1940 a avut alte idei și le-a pus în practică până când a fost înlăturat de la putere în august 1944. Noii veniți la conducere au avut grijă să scrie mult despre greaua moștenire a regimului trecut în timp ce duceau un război total cu țărănimea. Politrucii instruiți la Moscova trăiau bine prin aceste crime împotriva satului românesc și au dus o astfel de politică până la dispariția regimului totalitar impus cu tancul până la 25 octombrie 1944.

_{Foto sus:}_Ț_{ărani
din Muntenia lucrând pământul, în perioada interbelică (© iMAGO
Romaniae)}