Fierul importat de România din Germania, în anii celui de-al Doilea Război Mondial
S-a tot scris prin cărțile de Istorie că aliatul german, cel impus de evoluția ostilităților, a considerat România o simplă sursă de materii prime pentru mașina industrială implicată în război. Nu s-ar fi dorit dezvoltarea partenerului care era jefuit prin orice mijloace. Era și normal din moment ce se aplica o gândire rasistă și poporul din spațiul carpatic nu era prea bine văzut de cei care au ajuns la putere în ianuarie 1933. Cei ce se considerau superiori aveau tot felul de idei fanteziste despre economie și toate celelalte domenii, contactul cu realitatea fiind pierdut pe măsură ce puterea le lua mințile.
Datele statistice ale statului român consemnau că în 1931 au fost găsite pe piața germană 69.922 t de produse din fier pentru punerea în mișcare a economiei ce se afla în perioada de recesiune. Era o epocă de mari dificultăți economice pentru ambele state și atât s-a putut oferi și cumpăra timp de 365 de zile. Datele statistice ale autorităților nu precizează exact ce anume forma cantitatea totală.
Ar fi fost normal ca livrările să fi fost deosebit de scăzute în vreme de conflict mondial și Berlinul doar să extragă țiței pentru mașina de război ce speria lumea. Istoricul Andreas Hillgruber a publicat date parțiale din anuarele statistice germane și ar fi fost normal să fie cantități deosebit de reduse în raport cu cele de dinainte de venirea lui Hitler la putere. Realitatea a demonstrat că istoricii români au perpetuat ideile dragi comuniștilor și Al Treilea Reich a trimis metal care să acopere consumul statului aliat. Au sosit în 1942, de exemplu, 97.000 t de produse semifinite din fier.
Un singur exemplu nu este suficient pentru a demonstra valabilitatea unei teorii științifice. Teoria clasică despre lipsa de aprovizionare este spulberată în momentul în care se poate afla că au mai sosit și 36.000 t de bare de fier, ideale pentru prelucrat în industrie pentru obținerea de mașini sau armament. Se adăugau 58.000 t de țevi de oțel, utile în transportul lichidelor și gazelor la distanță. Chiar dacă exista capacitatea industrială ridicată de Nicolae Malaxa pentru livrarea de țevi, cererea internă era deosebit de mare. Foamea de metal nu putea fi ostoită din producția internă și nici măcar livrările din perioada internă n-au acoperit dorința locuitorilor și a patronilor de a realiza obiecte și construcții cât mai durabile.
N-a existat vreo urmă de interes pentru o slabă dezvoltare a partenerului din Carpați și renunțarea la metal era deosebit de gravă în epoca în care nu se găsea suficientă materie primă pentru realizarea de armament și militarii germani s-au descurcat pe front cu ceea ce capturau de la inamic. O altă soluție a constat în modificarea unor guri de foc pentru o îmbunătățire a calității tirului.
Totuși, există foarte mulți cercetători conservatori și care vor considera că numai exemplul din anul 1942 nu este suficient pentru a se susține teza conform căreia partenerul german livra mărfuri ce puteau fi prelucrate în mod superior în economia românească. Trebuie întotdeauna să fie oferite date care să elimine concepțiile arhaice.
Germania se afla în anul 1943 sub presiunea a trei mari puteri industriale și bombardierele inamice loveau fabrici și orașe cu dispozitive explozive din ce în ce mai puternice. Era o uriașă nevoie de tunuri antiaeriene și de proiectile cât mai devastatoare prin schije sau lovitură directă. Muniția era solicitată pe toate fronturile și fabricile nu mai făcea față cererilor. Berlinul a găsit însă 129.000 t de țevi, bare și produse semifinite pe care să le ofere părții române. Au fost mai multe decât materialele trimise în anii 1937 și 1938, cei mai buni pentru economia românească de dinainte de începerea ostilităților.
Bombardamentele aliate și Armata Roșie au realizat o eliminare a produselor din metal și apoi a fost ușor să se scrie că nu s-a făcut ceva deosebit în anii de război.
Foto sus: Fabrică germană în timpul de-al Doilea Război Mondial (© Jakob Faes / Wikimedia Commons)
Mai multe pentru tine...
