Expozițiile lui Brâncuși, îndrumar pentru înțelegerea artei moderne

Expozițiile lui Constantin Brâncuși au fost campaniile lui de cucerire a publicului internațional, până a devenit necontestat, nestemat și, mai ales, nemuritor. În fiecare astfel de campanie prin saloanele din Franța ori Statele Unite a reușit să uimească și să deschidă minți, uneori chiar și cu prețul umilirii publice și al proceselor în instanță.

Constantin Brâncuşi, artist internaţional. Român, dar şi francez. Sau invers? Cât mai contează aspectul, postum, de vreme ce s-a decis: internaţional? Constantin Brâncuşi, un vizionar şi un reformator al sculpturii. Un maestru al artei moderne. Un filosof. Un ţăran autodidact. Un om autentic. Un om cu principii. Un om fără de compromis. Ce se mai poate spune astăzi despre Constantin Brâncuşi, la mai bine de şase decenii de când a murit, consacrat pe soclul marilor artişti ai lumii?

Probabil că e bine ca lupa istorică să se concentreze mai ales pe opera marelui artist, singura sa carte de vizită, care i-a deschis uşile celor mai mari muzee şi galerii de artă ale lumii, care l-a aşezat lângă – sau deasupra, uneori – cei mai valoroşi artişti plastici ai vremii lui. Însă opera lui nu poate fi disociată de impactul pe care l-a avut în societate, de înţelesul pe care i l-au dat criticii de artă pe de-o parte şi publicul pe de alta.

Prin urmare, expoziţiile în care Constantin Brâncuşi s-a prezentat lumii, unde s-a lăsat adorat sau hulit, unde a fascinat minţi de colecţionari şi unde a ridicat a neîncredere sprâncenele contestatarilor artei moderne, sunt ca o hârtie de turnesol a bucuriilor şi tristeţilor pe care artisul le-a trăit, a importanţei sale covârşitoare în a schimba arta şi percepţia asupra artei moderne şi, de ce nu, a evoluţiei sale, a transformărilor prin care el a trecut pentru a-şi desăvârşi stilul.

Aparițiile lui Costache în România. Începuturile

Prima apariţie publică a unei opere de Brâncuşi a avut loc în 1898, la Craiova. S-a întâmplat aşa: cu doi ani mai devreme, în 1897, edilii din Bănie au hotărât să îi ridice un bust lui Gheorghe Chiţu. Un omagiu adus uneia dintre cele mai proeminente figuri locale: fost ministru al Instrucţiei Publice şi primul primar al Craiovei (1862-1864), deputat, senator şi membru al Academiei Române. Motive, iată, existau, rămânea numai să se găsească artistul care să se ocupe de ridicarea statuii. Sarcina i-a fost dată tânărului Constantin Brâncuşi, care şi-a sacrificat zilele de vacanţă dintre anii de studiu pentru a o duce la bun sfârşit:

„Costache îşi procură un piedestal cu placă turnantă, şcoala îi procură huma, iar directorul îi permite să-şi instaleze în cancelarie piedestatul şi huma, pe care sculptorul începător o ţinea într-o lădiţă acoperită cu pânză de sac udă. Costache renunţă la vacanţa de vară şi în lunile iunie şi iulie lucrează cu râvnă la portret, de multe ori uitând chiar să meargă la masă. Lucrând pe tot cursul verii, Costache termină comanda spre toamnă. Bustul lui Gheorghe Chiţu încununează absolvirea, după patru ani de muncă grea, a Şcolii de Arte şi Meserii”, scrie Constantin Barbu, în „Marea carte a Craiovei – Antologie”.

Inaugurarea operei în ghips „Portretul lui Gheorghe Chiţu”, prima sculptură a lui Brâncuşi din timpul şcolii, a avut loc pe 14 octombrie 1898, în cadrul Expoziţiei Regionale, în Parcul Bibescu din Craiova.

A doua lucrare de amploare a lui Constantin Brâncuşi, care i-a adus şi notorietate, a fost „Ecorşeul”. Sculptura reprezintă un studiu al reprezentării corpului omenesc, evidenţiate pe trup fiind sistemul muscular şi ligamentele. A fost realizată timp de doi ani, între 1900 şi 1902, cu sprijinul doctorului Dimitrie Gerota, şi a fost expusă, în 1903, la Ateneul Român. La momentul prezentării, presa vremii scria:

„Tânărul sculptor C. Brâncuşi, absolvent al şcolei de Belle-Arte, a expus în Palatul Ateneului un prea frumos studiu de anatomie pe care l-a lucrat sub direcţiunea d-lui Dr. Gerota. Acest studiu reprezintă statuia Antinous în mărime naturală, disecată într-un mod admirabil de bine. Ar putea servi foarte mult în şcoalele secundare şi superioare pentru studiul miologiei”, scria „Gazeta Artelor” din 11 mai 1903, citată de Elena Dumitrescu în lucrarea „Ecorşeul Brâncuşi-Gerota, istoria unei lucrări realizate la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti”. Modestul elogiu al presei a fost completat ulterior, de altele.

„Ecorşeul” lui Brâncuşi

De pildă, Oscar Walter Cisek, critic de artă, scriitor şi diplomat român, a apreciat că „Ecorşeul” este cel mai exact nud din punct de vedere anatomic. Iar după expoziţia de la Ateneu, lucrarea a fost multiplicată în patru exemplare care au fost destinate instituţiilor de învăţământ medical din ţară.

Înainte de a părăsi România pentru Paris, Constantin Brâncuşi a mai realizat o singură sculptură: portretul lui Carol Davila. Bustul a reprezentat prima comandă şi singurul monument public al lui Brâncuşi în Bucureşti, iar istoria instalării lui în curtea Spitalului Militar este o amintire tristă, căci a durat nouă ani până la turnarea în bronz, cu avarii ale modelului de ghips produse de timpul scurs.

Orice critică e o critică bună

Adevărata aventură a lui Constantin Brâncuşi prin expoziţiile internaţionale începe, desigur, la Paris. Primul an în care expune în Franța e 1906, când participă la expoziția Societății Naționale de Arte Frumoase și la Salonul de Toamnă. Constantin Brâncuși nu este în acel moment un nume la care să tresară vreun critic sau connaisseur de artă, dar valoarea operelor sale nu este subestimată câtuși de puțin.

În 1909, după numai trei ani de experiență prin expozițiile pariziene, iată ce scria ziarul „Le Petit Parisien”, pe 9 octombrie, despre Salonul de Toamnă: „Sculptura, în acest salon de sezon târziu, nu strălucește în număr. Dar reunește opere excelente (...). Domnul Constantin Brâncuși ne oferă un mic bust de copil extraordinar de viu și puternic”. Scurt și cuprinzător, o critică binevenită pentru un artist la început de drum.

Pe măsură ce Brâncuși și moderniștii au avansat în spațiul public, s-au trezit și vocile conservatoare, care să conteste autenticitatea operelor lor. Dar chiar și această manifestare nu reprezintă decât o măsură a impactului pe care noul tip de artă îl avea în societate, lucru care se va vedea mai târziu într-o scindare a criticilor mult mai evidentă.

Un exemplu: „Journal des debats politiques et litteraires”, ediția din 23 aprilie 1912, face o critică dură a sculpturii moderne și îndeosebi lui Brâncuși. Iată ce se scria în articolul „Plimbare la saloane”:

„Ieșind de la Salonul Independenților, trebuie să fim de acord că în prezent nu-i vorba decât despre câțiva Bouvard şi Pécuchet (n.r. - copiști de meserie, din opera satirică a lui Flaubert) mai degrabă ignoranți și prostănaci decât incompetenți. (...) La fel – pentru că totul e în tot – un estetician surescitat de lectura intensă a lui Ruskin (n.r. - John Ruskin, critic de artă englez în epoca victoriană) ar putea «demonstra» că «Muza adormită» a domnului Constantin Brâncuşi, născut în România (nr. 494 în Salonul Independenţilor) este un lucru foarte frumos. Şi iată cum ar face-o. Această «Muză adormită» – sau mai curând acest cap de Muză – este exact o pietricică laminată. Or Ruskin ne învaţă că cele mai naturale şi mai frecvente forme create de Dumnezeu sunt de asemenea şi cele mai frumoase şi din cauza asta «putem raționa frecvența frumuseții». Un ornament de origine greacă, de pildă, sau un ghioș este urât, iar în sensul lteral al cuvântului «monstruos» deoarece elementele și combinațiile liniare din care e compus nu se întâlnesc niciodată în natură, decât în cristalele de bismut pur, de regulă refrigerat. Dimpotrivă, «ovalul», care derivă din ou sau mai exact, din nou, dintr-o pietricică laminată, este frumos... Or, «Muza adormită» care ne parvine din România este, în marmură, imitația perfectă a unei pietricele laminate, deci, este un lucru foarte frumos, susținând elocvent ruskinianismul nostru à la Bouvard-Pécuchet și în ziua când vreun comerciant bine echipat va lua în mâini întreprinderea și exploatarea, veți vedea dacă scuzele vor șoma”.

Adevărul este că Salonul Independenților deschis la Quai d'Orsay între 20 martie și 20 mai 1912 a reprezentat un moment de răscruce în transformarea artei. Archipenko, Chagall, Delaunay, Mondrian, Diego Rivera, Lehmbruck sunt doar câteva dintre numele prezente la Salon. Brâncuși a expus atunci „Muza adormită” – atât de mult blamată în articolul celor de la „Journal des debats politiques et litteraires” – „Prometeu” și „Sărutul”.

Revoluţia artistică mondială

În 1912, a început o efervescenţă artistică mondială, iar printre agenţii agitatori se afla şi un grup de artişti americani care a început pregătirile pentru a organiza o mare expoziţie de artă europeană, menită să familiarize publicul cu mişcările care aveau loc peste ocean. După un aproape un an de cercetări, lista participanţilor la expoziţie era copleşitoare, cuprinzând cele mai mari nume din cubism, impresionism, fauvism, în fine, din modernismul acelor zile – câteva nume: Toulouse Lautrec, Braque, Cezanne, Duchamp, Matisse, Picasso, Rousseau, Rodin, Sisley, Gauguin. În total, expoziţia cuprindea 300 de artişti, cu 1.600 de picturi şi sculpturi. Printre aceştia se număra, deloc surprinzător, şi Brâncuşi. Devenise un artist frecventabil, un lider al avangardei europene.

Brâncuşi a adus abstractul la cea mai simplă formă: sculptura pentru orbi

Expoziţia s-a deschis pe 17 februarie 1913, la Arsenalul din New York – de altfel, s-a şi numit Armory Show – International Exhibition of Modern Art, iar după o lună a fost dusă la Chicago şi Boston. Acest eveniment cultural a avut un impact uriaş în societatea americană, care era mult mai pudică artistic decât Europa, dar şi asupra faimei lui Constantin Brâncuşi.

„În afară de o celebră pictură a lui Duchamp, care a scandalizat pe unii privitori, cele mai comentate opere au fost ale lui Brâncuși, Matisse și ale pictorului american Walter Pach“, scrie Petru Comarnescu în „Brâncuși: mit și metamorfoză în sculptura contemporană”. În treacăt fie spus, Matisse i-a cucerit pe americani cu operele „Madras Rouge” și „Nudul albastru din Biskra”, iar Brâncuși – cu „Pogany I” și alte patru sculpturi.

„S-au format două tabere, care combăteau ori susțineau arta modernă. Expoziția a avut o enormă publicitate; ziarele și revistele au publicat numeroase comentarii, la care au participat cei mai de seamă critici, poeți și scriitori americani. La Chicago, incitarea împotriva modernismului a fost și mai mare decât la New York. S-au găsit unii tineri care au ars în efigie pe Brâncuși, Matisse și Walter Pach.

Datorită acestei expoziții și discuțiilor stârnite de ea, operele lui Brâncuși au început să intre în colecțiile americane“, continuă Comarnescu. Într-adevăr, acea reacție virulentă față de opera lui Brâncuși a avut un efect opus asupra acelora care l-au înțeles: Brâncuși și-a făcut prieteni transatlantici, și-a găsit protectori și a început să meargă pe calea faimei, a banilor și a recunoașterii depline, care în final avea să-l consacre. Ca dovadă, peste numai un an, avea să aibă prima sa expoziție personală în New York.

Acest text este un fragment din articolul "Expozițiile lui Brâncuși, îndrumar pentru înțelegerea artei moderne", publicat în numărul 24 al revistei Historia Special (revista:special/24), disponibil în format digital pe paydemic.com.