Drumul Marii Britanii către Uniunea Europeană

Cu toate că după încheierea Celui de-Al Doilea Război Mondial, Marea Britanie a menţinut regimul de austeritate, iar din punct de vedere economic încă se chinuia să se stabilizeze, ea a continuat să fie una dintre marile puteri mondiale. În 1957 a refuzat să se alăture grupului fondator al Uniunii Europene, asta ca mai târziu să-i fie refuzată de două ori cererea de aderare. Care sunt motivele pentru care Marea Britanie nu a pariat de la început pe succesul Comunităţii Europene? Şi de ce Franţa a primit-o în rândul ţărilor membre abia din a treia încercare?

Situaţia Marii Britanii după Cel de-Al Doilea Război Mondial

Marea Britanie şi-a revenit la nivelul de prosperitate pe care îl avea înaintea războiului abia în anii’50. Partidul Laburist a câştigat alegerile în 1945 pentru a guverna o ţară aflată în pragul falimentului. Programele noului partid aflat la conducere de a menţine Marea Britanie ca putere mondială erau mult prea costisitoare. Oamenii încă se aflau sub regimul de austeritate impus în timpul războiului. În contextul în care populaţia era grav afectată de raţionalizarea produselor alimentare, ameninţarea socialismului, pesistenţa austerităţii şi controlul economic sporit, până în 1951 Partidul Conservator şi-a creat drum către revenirea la putere, avându-l din nou ca lider pe Winston  Churchill.

Revenirea la putere a  conservatorilor a adus Marii Britanii aşa numita Epocă de Aur. Reconstruirea economică, socială şi politică era în plină dezvoltare. Marea Britanie a început să îşi redefinească statutul de putere mondială, în special în domeniul economic, dar şi cu ajutorul educaţiei, promovându-şi sistemul educaţional în toată lumea. Nivelul de trai începea să se reabiliteze, rata şomajului fiind scăzută. Marea Britanie s-a concentrat mai mult pe problemele interne, fiindu-i clar că lupta pentru menţinerea Imperiului Britanic era una imposibilă. Acest aspect definitivându-se în anii’70, când s-a retras de pe aproape toate coloniile ocupate.

Indecizia arogantă a Marii Britanii

Marea Britanie credea că statutul de lider al Commonwealthului îi oferea un statut privilegiat în comparaţie cu celelalte state europene, în afacerile internaţionale, în special cele cu Statele Unite ale Americii. Această atitudine pe care englezii au adoptat-o a fost una arogantă, dar de înţeles la momentul respectiv. Cu toate acestea, nu i-a adus beneficii în relaţiile cu cele 6 state europene, care aveau să înfiinţeze Uniunea Europeană. Deşi nu a dorit să facă parte din această organizaţie, Churchill a susţinut crearea sa, aşa cum declara de altfel în discursul său de la Zurich, din 1946.

În primă fază, a fost fondată în 1951, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. Statele membre-fondatoare au fost Franţa, Italia, Germania de Vest, Belgia, Luxemburg şi Olanda. Această organizaţie a avut la bază un plan de protejare a resurselor de oţel şi cărbune a statelor membre, fiind o măsură de prevenire a unui nou război. Cu toate că a fost susţinut şi promovat de către Statele Unite, planul ministrului de externe francez Robert Schumann şi al economistului Jean Monnet, nu a fost pe placul britanicilor. Şapte ani mai târziu, în 1957, în urma semnării Tratatului de la Roma, cele şase ţări au fondat Comunitatea Economică Europeană, ceea ce ştim astăzi drept Uniunea Europeană.  Marea Britanie a refuzat din nou propunerea statelor fondatoare de a se alătura planului european.

Se pare că la baza refuzului Marii Britanii au contribuit în linii mari, trei factori. În primul rând, pentru britanici Commonwealthul şi Axa Atlantică păreau mai importante în acel moment. În al doilea rând, progresul economic al Marii Britanii s-a realizat în termeni de politică internă, nu pe fundalul unor alianţe externe. Şi un al treilea motiv, neîncrederea în succesul viitoarei organizaţii, având în vedere faptul că în 1950, tot cele şase puteri europene au dat greş în încercarea de înfiinţare a Comunităţii Europene pentru Apărare.

Trei e cu noroc

Aşadar, Marea Britanie îşi concentra atenţia în raporturile economice cu statele de peste ocean, şi nu cele din Europa. Între timp, progresul economic se observa doar în cadrul ţărilor industrializate, iar liderii politici englezi specializaţi în economie au început să considere că orientarea Marii Britanii doar către Commonwealth este o greşeală. Aceştia au încercat să creeze o zonă de afaceri cu cele şase state, dar acestea au refuzat propunerea.

Având susţinerea Statelor Unite acordată prin preşedintele Kennedy, Primul Ministru al Marii Britanii, Harold Macmillan, s-a adresat Camerei Comunelor a Parlamentului Regatului Unit, pe data de 31 iulie 1961, anunţând intenţia de aderare în cadrul Comunităţii Economice Europene. Prima încercare de aderare a fost respinsă, neavând votul Franţei, în 1963. Motivul principal al preşedintelui De Gaulle a fost acela că Marea Britanie va juca rolul de „cal troian” al Statelor Unite şi va împiedica Franţa în drumul ei spre a devenit principala putere europeană.

În 1964, Partidul Laburist a câştigat alegerile, iar noul premier, Harold Wilson, a aplicat din nou pentru poziţia de membru al organizaţiei europene. Şi din nou, De Gaulle a respins cererea britanicilor, în pricipal având aceleaşi argumente. Cu toate că poziţia Franţei era una importantă pentru celelalte state membre, Belgia şi Luxemburg erau de părere că se poate ajunge la un compromis cu Marea Britanie.

Abia când De Gaulle şi-a dat demisia în 1969, iar la conducerea Franţei a venit fostul prim ministru, Georges Pompidou, Marea Britanie a putut deveni membră a CEE. În cadrul unui summit care a avut loc în mai 1971, Primul Ministru britanic conservator, Ted Heath şi preşedintele Pompidou au rezolvat probleme dintre cele două state.

Astfel, pe 1 ianuarie 1973, Marea Britanie a devenit membră a comunităţii europene. Motivele lui Heath au fost simple:era de acord cu viziunea  lui Jean Monnet, aceea că integrarea politică şi economică era cea mai bună soluţie de a evita un război pe continent, şi un al doilea motiv a fost acela că un viitor economic stabil se poate realiza cel mai bine împreună cu vecinii apropiaţi.