Dezbatere Historia: Istoria unui rapt - cum a ajuns Bucovina de la Moldova la Austria şi apoi la URSS

În imaginarul colectiv românesc actual, Bucovina pare adeseori a fi percepută „la pachet” cu cealaltă victimă a silniciilor ruseşti, Basarabia, fapt evident incorect şi profund nedrept.

Coincidenţa de traseu istoric a celor două provincii româneşti de după iunie 1940 a făcut să se nască această greşită percepţie, uitându-se faptul că Bucovina a fost obiectul unui rapt la fel de odios ca cel al Basarabiei din 1812, petrecut însă cu 37 de ani înainte, în favoarea celeilalte mari puteri creştine, limitrofă Principatelor Româneşti, Imperiul Habsburgic.

Care au fost consecinţele guvernării austriece în Bucovina? Cum  a ajuns această provincie să fie anexată de Imperiul Habsburgic, acum 240 de ani? De ce s-au schimbat raporturile etnice în această perioadă, făcând ca românii să ajungă, din populaţie majoritară, minoritară? Şi mai important:cum a ajuns Stalin să anexeze nordul Bucovinei?La aceste întrebări, dar şi la multe altele, răspund fostul prim-ministru al Republicii Moldvoa, Mircea Druc, istoricii Dan Falcan şi Manuel Stănescu, într-o ediţie specială a „Dezbaterilor Historia”, moderată de Ion M. Ioniţă, si transmisă pe site-ul adevarul.ro.

INTRĂ ÎN DISCUŢIE şi urmăreşte emisiunea în modulul Adevărul Live

Epopeea Bucovinei

Raţiunea pentru care habsburgii au ocupat Bucovina era dată de poziţionarea strategică prin care se putea realiza mai uşor legătura dintre teritoriile acaparate în 1772 şi Transilvania. Argumentul istoric oferit de autorităţile de la Viena, conform căruia Moldova de Nord aparţinuse în trecut Pocuţiei (fostă provincie poloneză), era de fapt o minciună istorică, demontată aproape o sută de ani mai târziu de însuşi împăratul Franz-Iosif al Austriei, care afirma răspicat:„Ca parte din Dacia veche, ţara aceasta, Bucovina, se număra sub stăpânirea domnilor Moldovei”.

Vechi pământ al Moldovei, încărcat de tradiţie şi istorie românească, Cernăuţiul a fost unul dintre centrele care au reprezentat încă de la începutul statalităţii moldovene nucleul noului voievodat. Singurul care s-a opus înţelegerii dintre turci şi habsburgi a fost domnul Moldovei, Grigore al III-lea Ghica (1774-1777), care amintise Porţii Otomane că nordul Moldovei şi Cernăuţiul nu aparţinuseră niciodată Pocuţiei. Avea să plătească cu viaţa pentru faptul că nu a vrut sub nicio formă să admită cedarea Bucovinei.

 În 1918, Bucovina se uneşte cu România, dar cei 144 de ani de stăpânire austriacă vor aduce un bilanţ contradictoriu pentru populaţia românească. Pe de o parte, Bucovina a cunoscut o lungă perioadă de pace, iar administraţia austriacă a stimulat dezvoltarea economiei, încurajând agricultura, meşteşugurile, comerţul, modernizând instituţiile şi învăţământul. Pe cealaltă parte, efectele politicii de imigraţie practicate de autorităţile habsburgice au fost deosebit de grave, ducând la scăderea dramatică a ponderii românilor în cadrul populaţiei, de la 68% în 1786 la 34% în 1910, deşi populaţia a crescut de peste 11 ori în această perioadă, atingând aproape 800.000 de locuitori.

La doar 22 de ani de la Unirea cu România, la 26 iunie 1940, la orele 22:00, ministrul român la Moscova, George Davidescu, este convocat de Molotov la sediul Ministerului de Externe şi primeşte o notă ultimativă, prin care U.R.S.S cerea României să-i cedeze Basarabia şi ...Bucovina de Nord. Nouă în comunicarea ministrului de Externe sovietic era pretenţia Sovietelor de a anexa şi nordul Bucovinei, pe lângă Basarabia. Cuvintele istoricului Dan Falcan sunt mai mult decât concludente în privinţa modului în care a reacţionat România la sfârtecarea teritoriului ţării:„laşitatea şi lipsa de patriotism a Regelui Carol al II-lea, a cărui răspundere în situaţia creată era majoră, ne-a privat de o decizie (alta decât cea de acceptare a ultimatumului), prin care, chiar dacă nu puteam evita dezmembrarea teritorială, salvam măcar onoarea şi demnitatea naţională”. Trupele române aveau să recucerească Bucovina de Nord în 1941, pentru a pierde din nou această zonă în 1944.