Dezbatere Historia: 23 august 1944 - Regele împotriva Mareșalului. Cum se împart vina și meritele? VIDEO
Dezbaterea Historia de vineri 22 August ora 11 are în prim plan desfășurarea evenimentelor de la 23 August 1944. Asupra lor a planează încă multe teorii și întrebări. Era necesară această întoarcere a armelor? Cine e vinovat de ceea ce a urmat? Este Mareșalul o victimă a evenimentelor sau își merita soarta? Care era situația româniei înainte de acest act?
La toate aceste întrebări vor căuta un răspuns istoricul militar Manuel Stănescu și Lucian Dobrovicescu, colaborator Historia, într-o discuție moderată de Ciprian Plăiașu, editor coordonator Historia.
23 august 1944:răzbunarea timpului pierdut
Bătălia de la Târgu Frumos din primăvara anului 1944, ce a stopat temporar invadarea României de către trupele Armatei Roșii, a dat posibilitatea autorităţilor de la București să caute o soluţie pentru a încheia un armistiţiu cu Naţiunile Unite. Falsa acalmie de pe frontul din România nu putea păcăli însă pe nimeni, cu atât mai puţin pe Mareşalul Ion Antonescu, care era perfect conştient că în vară urma o ofensivă de proporţii asupra țării. De ce nu a profitat Ion Antonescu de lunile de răgaz pentru a încheia negocierile cu Aliații?
;
Explicațiile sunt multe și în mare parte au fost oferite chiar de acesta, într-un jurnal scris în seiful unde a fost ținut în arest la Palatul Regal. Două dintre ele frapează însă prin argumentele oferite. Era bine cunoscut faptul că România nu avea niciun fel de tratat de alianţă cu Germania –totuși, Ion Antonescu aştepta o „dezlegare” de la Berlin pentru a încheia un armistiţiu cu Aliaţii. Onoarea militară a Mareşalului de a se despărţi amiabil de Germania intra însă în profundă contradicţie cu o problemă politică de „viaţă și de moarte” a poporului român. Cum își putea imagina Ion Antonescu că Hitler va renunţa de bunăvoie la resursele de petrol din România rămâne o altă enigmă.
De acord în cele din urmă să semneze un acord cu Aliații, Ion Antonescu a ridicat şi o altă problemă morală. Nu voia nici el să își asume „în fața istoriei”, și nu numai, pierderea teritoriilor româneşti revendicate de URSS. Prin urmare, a cerut liderilor principalelor partide politice din opoziţie, Iuliu Maniu și Gh. Brătianu, să își exprime în scris acordul privind încheierea armistiţiului. Cererea venea în contradicţie flagrantă cu desele poziţii publice exprimate de Iuliu Maniu prin care îi solicita „Conducătorului statului” să încheie pacea:„Antonescu a băgat țara în război, Antonescu să o scoată”.
23 august 1944, ora 9:45. Șeful de stat major al Armatei 4, generalul Dragomir, aflat pe front, încearcă să îl contacteze pe Mareșalul Antonescu pentru a i se permite retragerea forțelor pe care le conducea pe aliniamentul de fortificaţii Focșani – Nămoalasa – Galați. Frontul din Moldova fusese rupt, iar trupele române se aflau într-o situație dramatică. Neputând să îl contacteze pe Antonescu, Dragomir îl sună direct pe generalul Constantin Sănătescu, șeful Casei Militare regale și un om cheie al zilelor ce vor urma, explicându-i grava situaţie de pe front. Acesta reprezintă momentul în care Regele Mihai decide să acţioneze cât mai rapid pentru încheierea unui armistiţiu cu Naţiunile Unite. Ceea ce a urmat reprezintă astăzi unul dintre cele mai dezbătute momente din istoria naţională. În urma refuzului Mareşalului Ion Antonescu de a încheia rapid un armistițiu, acesta este arestat. Puține ore mai târziu, Regele Mihai anunță încheierea unui armistițiu cu Națiunile Unite, nerecunoscut însă de către sovietici.
„Vina” Regelui
După 45 de ani de comunism și 25 de ani de democrație, o parte dintre români identifică data de 23 august 1944 drept momentul de „intrare a rușilor în România și începutul dominaţiei comuniste”, Mareșalul fiind prezentat ca victimă a Regelui. Este idealizată și soluția prezentată de Mareşal de a rezista pe linia fortificată Focșani – Nămoalasa– Galați. Propaganda comunistă își are rolul ei în construirea acestei imagini a zilei de 23 august în mentalul colectiv. Toate clișeele de mai sus sunt însă desfiinţate de simpla punere a zilei de 23 august 1944 în contextul istoric al celui de-Al Doilea Război Mondial. Dictatura comunistă nu își are cauza în actul de la 23 august, ci în întreaga evoluție a celei de-a doua conflagrații mondiale.
În ziua de 23 august, trupele române, cele care scăpaseră din încercuire, se retrăgeau în degringoladă urmărite de tancurile sovietice. Teza rezistenţei pe linia fortificată nu se susţine cu niciun argument al situaţiei miliare de pe front. Moralul sodaţilor era distrus, lipsea echipamentul, iar sovieticii dispuneau de o forţă extraordinară de înaintare. Ce ar fi însemnat transformarea României într-un teatru de război? E drept, actul de la 23 august nu a salvat România de la instaurarea comunismului, dar a salvat România de la pierderi inutile de vieți omenești și enorme distrugeri materiale. Disputele politice în care a fost implicat Regele Mihai, cu voia, dar mai mult fără voia sa, după căderea comunismului au denaturat cercetarea istorică a actului de la 23 august. Mulți istorici, și nu numai, nu au mai reuşit să abordeze obiectiv acest eveniment, (şi) ca urmare a ingerinţei politicii asupra istoriei. Aspectul pozitiv în cercetarea actului de la 23 august este oferit de stabilirea cu exactitate a rolului comuniștilor în arestarea Mareșalului Ion Antonescu, distrugându-se 45 de ani de propagandă comunistă. Astăzi, istoricii sunt aproape unanim de acord că aportul comuniștilor la evenimentul de acum 70 de ani a fost nesemnificativ, rolul principal jucându-l Regele Mihai. Rămâne o singură întrebare:cât mai trebuie să treacă pentru ca istoricii să abordeze obiectiv, fără patimă, evenimentele petrecute la 23 august 1944?
