Decembrie 1989, ipoteze noi (2024)
MARELE PLAN al „căderii comunismului” a fost ca imperiali de la Moscova, prin agentură și filosovietici locali (steag străin), să ia în administrare și proprietate privată întreaga avuție de stat a statelor socialiste europene!
După invazia militară sovietică în Cehoslovacia (august 1968), englezii, americanii (prin Doctrina Sonnenfeldt) și chiar românii1 apreciau că discordia între țările socialiste încurajează tendințele naționaliste antisovietice din aceste țări, care se vor accentua în următorii 10-20 de ani, când o nouă generație va ajunge la conducerea acestor state, ceea ce va provoca prăbușirea sistemului socialist.
Pregătindu-se pentru acest moment, imperialii de la Moscova prin serviciile lor speciale și-au plasat agentura și filosovietici locali în poziții strategice în cadrul partidelor și instituțiilor statelor europene socialiste cu scopul clandestin ca prin aceștia (steag străin) să preia în administrare și proprietate privată economiile naționale (a industriei strategice) ale acestor state în momentul când Uniunea Sovietică urma să „permită” acestora trecerea la „capitalism”. A fost un jaf cum istoria mondială nu a mai pomenit!
Cum prognoza din anul 1968 a serviciilor occidentale se dovedea a fi corectă, tendințele „național/naționaliste” atingând cote critice în statele socialiste în timpul lui Mihail Gorbaciov și se întrevedea colapsul comunismului, imperialii de la Kremlin au decis convertirea acestor state la regimuri „naționalist-capitaliste”.
Naționalismul, ca regim de guvernare, avea avantajul că prelua și continua un stat puternic, intervenționist, protecționist, cu societate înregimentată, ierarhizată, subordonată și militarizată; permitea îmbogățirea activiștilor comuniști prin trecerea economiei socialiste de stat în proprietatea lor privată, fapt ce garanta, în continuare, locul imuabil al acestora la conducerea statului și societății, după principiul: cine deține puterea economică o deține și pe cea politică. De asemenea, prin mecanisme instituționale specifice și control legislativ, guvernarea naționalistă era în măsură să ofere protecția eficientă împotriva amenințării liberei concurențe din partea capitaliștilor occidentali (globalismului), mai avansați tehnico-științific. De aceea, nici vechile teme ale propagandei comuniste nu au schimbat ținta, activiștii partidului comunist convertiți în afaceriști (oligarhi și baroni locali) au fost și au rămas foarte vehemenți la adresa Occidentului, pe care îl definesc: „rău și decadent”, „sălbatic”, „exploatator”, „fură proprietățile localnicilor”, „distruge industria națională creată de popor”, „distruge tradițiile locale și modul de viață”, „exploatează valorile naționale”, „distruge ființa națională și ortodoxismul” etc. După anul 2000, de exemplu, comuniștii ruși convertiți în capitaliști au adoptat o formă și mai dură, cea a etnonaționalismului. Sub Vladimir Putin oligarhii evrei, care puseseră mâna pe mare parte din capitalul Uniunii Sovietice și acum căutau mijloace de acțiune pentru scopuri politice, au fost scoși din Rusia, iar neînduplecatului Mihail Hodorkovski i s-a dat de înțeles în mod brutal că trebuie să plece. Simultan, toate posturile vitale din sectorul public și din cel privat ale economiei ruse au fost acaparate de foști KGB-iști, fie rude apropiate ale acestora, fie informatori ai organelor de securitate. Nikolai Patrușev, care i-a succedat lui Putin în funcția de șef al FSB, i-a numit pe aceștia „noua nobilime” a Rusiei2.
Cum acest mecanism sovietic subversiv plasat în inima statelor europene socialiste trebuia să aibă capacitatea se a se autogenera „natural”, fără a da de bănuit, serviciile speciale sovietice prin agentura (acoperită) și filosovietici au creat, controlat și dirijat mecanisme instituționale locale „autentic democratice”: partide politice, universități, facultăți și specializări noi în cadrul vechilor universități, institute de cercetare și colaborare cu Moscova (inclusiv pentru propagandă naționalistă), școli politice și economice pentru oameni de afaceri, bănci, fonduri de investiții, ONG-uri etc. Iar succesul Moscovei era și mai mare, deoarece aceste state foste socialiste au „decis în mod independent” să formeze „centuri naționaliste” în jurul Imperiului sovietic/rus, de exemplu, „Grupul de la Vișegrad”, „Comunitatea Statelor Independente”.
Acest tipar acțional seamănă izbitor cu cel gestionat de sovietici în România după ocupația lor politico-militară din august 1944, când rețele de ilegali sovietici și filosovietici locali au fost plasați clandestin în conducerea Partidului Comunist și în toate celelalte instituții ale statului, fiind coordonați de Gheorghe Pintilie (Pantiușa Bondarenko) și alți agenți sovietici acoperiți, aceștia organizând pe teritoriul statului român „statul sovietic paralel”, mecanism clandestin capabil de autogenerare și care până în anul 1958 a dublat statul oficial român3.
În România, însă, operația subversivă sovietică programată pentru anul 1989 întâmpina o mare problemă, unică în cadrul lagărului socialist european. Din anul 1963, țara noastră înființase o unitate de contraspionaj pe profil antisovietic care identifica, controla și neutraliza tocmai agentura sovietică și filosovieticii, ținându-i pe aceștia departe de conducerea Partidului și statului. De asemenea, sovieticii nu aveau aici nici armată de ocupație care să sprijine astfel de elemente și activități subversive, ca în cazul celorlalte state socialiste. Prin urmare, agentura sovietică și filosovieticii locali nu se aflau în pozițiile de decizie și conducere, prevăzute de Moscova, pentru a prelua integral în administrare și proprietate privată avuția de stat a țării.
Dar, pentru prima dată după 23 august 1944, noua „doctrină sovietică” a transferului economiei de stat în proprietatea castei comuniste a făcut prozeliți și în rândul ramurii comuniste „național/naționaliste” a Partidului Comunist din România. Aceștia încep se detașeze și chiar să „abandoneze” regimul lui Nicolae Ceaușescu, care voia să mențină socialismul, ba unii au trecut de „partea Moscovei”.
De aici „psihoza securist-teroristă” din decembrie 1989. Pentru a fi sigură de succesul „operației sale speciale” în România, Moscova a decis să-și reinstaleze agentura și filosovieticii cu „forța armată” în Partidul Comunist din România și statul român, puciștii legitimându-se în popor prin jertfa cu care ei au răsturnat regimul opresiv al lui Nicolae Ceaușescu, așa cum comuniștii naționali au făcut-o la 23 august 1944 împotriva „regimului fascist al lui Ion Antonescu”.
Iulian Vlad (șeful Securității în 1989) și Aurel Rogojan, inclusiv cunoscători din fostul URSS precum Vladimir Bukovski, arată că modelul gorbaciovist de „reformare” a comunismului a însemnat numirea unor „guverne de stânga care să guverneze în haine de dreapta”. Acțiunea a fost începută de Iuri Andropov (director al KGB, 1967-1982, și lider al URSS între 1982-feb.1984) care a creat în aceste state o amplă operațiune clandestină sub steaguri străine, cunoscută doar de câteva persoane din Departamentul Ilegali ai KGB, iar cu anul 1989 emisarii lui Mihail Gorbaciov, îndeosebi a șefului KGB, Vladimir Kriucikov, dar și alții cu legături ori antecedente în KGB – au trecut la scoaterea din conservare a unei rețele, până atunci pasive, de opozanți ai liderilor de partid și de stat aflați la putere în țările socialiste europene, fiind stabilit modul cum aceștia vor asigura transferul puterii către așa-zișii reformiști4. Sovieticii trebuiau să simuleze/legitimeze „căderea comunismului” prin „acțiuni reformatoare” în funcție de situația din fiecare stat socialist, astfel:
În Germania de Est, Ivan Nikolaevici Kuzmin, șeful rezidenței KGB, a arătat că înlocuirea la putere a liderului Erick Honecker s-a făcut de către sovietici cu ajutorul agenturii locale (steag străin). Vladimir Kriucikov, șeful KGB, și-a asumat personal înlăturarea lui Honecker. Acesta a efectuat cel puțin trei călătorii în RDG, din care una secretă, pentru a putea avea convorbiri cu reprezentanți ai „opoziției”. A fost și „șiretlic” folosit de Kriucikov, inițial fiind indicat „reformatorul” Hans Modrow, apoi fiind numit Egon Krenz, „omul KGB”, ca „succesor” al lui Honecker. La 17 octombrie, Erich Mielke, șeful STASI (securitatea est-germană) a propus Biroului Politic al Partidului eliberarea lui Honecker din toate funcțiile deținute, ceea ce s-a acceptat imediat. A doua zi, noul secretar general al partidului era Egon Krenz, fost secretar al Comitetului Central și șef al Secției CC a Partidului Socialist Unit German pentru armată, interne, securitate procuratură și justiție. Dar căderea zidului Berlinului l-ar fi surprins pe Gorbaciov, cât și KGB-ul (aidoma Actului românesc de la 23 august 1944, n.n.). În următoarele 3-4 zile, rezidența KGB a pregătit o evaluare și o prognosticare a situației, raportul fiind trimis în seara de 13 octombrie 1989. Evaluarea nu a fost acceptată, fiind clasată cu rezoluția „excesiv defetistă”. Peste șase zile, când s-a cerut un nou raport, evenimentele depășiseră cele mai sumbre previziuni. La 3 decembrie a fost înlăturat Egon Krenz, ceea ce a însemnat falimentul politicii reformatoare, așa cum fusese gândită de Gorbaciov5, ceea ce, am completa noi, a fost dovada că serviciile speciale occidentale au intervenit prompt.
În Cehoslovacia, ramura locală a KGB din cadrul Securității Statului (STB) a încercat readucerea în actualitate a unora din protagoniștii „Primăverii de la Praga” din august 1968. Alexander Dubcek și fostul său ministru, Zdenĕk Mlynář, au fost contactați la Viena, dar aceștia au refuzat. Alții, însă s-au constituit într-un grup care a plecat la Moscova la discuții cu Mihail Gorbaciov și cu șefii KGB. În preajma zilei de 17 noiembrie 1989, la Praga au sosit, cu câteva avioane, „trupe profesioniste de revoluționari”, adică turiști sovietici din formațiunile „Spetnaz” ale GRU, care s-au amestecat printre demonstranți. Un locotenent al STB, Ludek Zivcak, a fost infiltrat între demonstranți sub identitatea tânărului praghez Martin Smid, în ipostaza de element provocator, care să atace baricadele miliției. A fost împușcat... Vestea morții lui Smid face ocolul lumii, iar mulțimile stârnite nu mai părăsesc străzile. „Turiștii” sovietici au plecat fără să mai aștepte deznodământul final. Reporterii occidentali s-au deplasat la domiciliul lui Smid, iar acesta era viu și nevătămat. Prea târziu, însă. Efectul scontat al diversiunii, amplificat de Radio Europa Liberă, se împlinise. Revoluția învinsese. Un general trimis de Kriucikov, de la Moscova, Viktor Grușko, generalul Teslenko, șeful antenei KGB de la Praga și generalul Alois Lorenc, șeful securității locale, au supravegheat întreaga desfășurare a evenimentelor. Președintele Havel a afirmat categoric că „Revoluția de catifea” de la Praga, din 17 noiembrie 1989, a fost declanșată de KGB. Havel a definit această operațiune drept „un complot pentru abolirea regimului comunist”, condus de brejnevistul Gustav Husak. În noaptea de 17 noiembrie 1989, generalul Grușko și echipa sa au părăsit Praga, la fel de discret precum apăruseră6.
În Bulgaria, prima lovitură pentru Todor Jivkov, aflat la putere de 33 de ani, a venit din partea Turciei, care a suspendat deschiderea graniței pentru emigranții turcofoni care părăseau Bulgaria. Imediat au intrat în scenă, devenind foarte active, două mișcări ecologiste „Ecoforum” și „Ekoglasnost”, astfel că spre sfârșitul lui august era vehiculată ideea unei lovituri de palat. În spatele complotului se aflau generalul KGB Sarapov, noul ambasador al URSS la Sofia, ministrul de Externe Petăr Mladenov și Andrei Lukanov, ministrul relațiilor economice externe. Opoziția din afara nomenclaturii nu conta însă, decât pentru imaginea externă. Debarcarea lui Jivkov a fost încredințată lui Sarapov, noul ambasador sovietic. Anterior, generalul Sarapov deținuse responsabilități însemnate în KGB, fiind și directorul cabinetului lui Iuri Andropov. La 24 octombrie 1989, Petăr Mladenov adresează o scrisoare deschisă lui Todor Jivkov (similară cu cea a celor șase în România în martie 1989, inițiată de Silviu Brucan, toți cei șase fiind „foști agenți sovietici” înainte de 23 august 1944, n.n.), aducându-i, între altele, critici aspre pentru prăbușirea economiei. Inițial, mișcările de stradă au fost timide și cu participare redusă. Prima demonstrație anti-regim la Sofia a avut loc la 3 noiembrie 1989, 5000 de „ecologiști” au scandat „Democrație”, „Transparență”. La 10 noiembrie, în cadrul unei plenare a CC a PCB, lideri pro-gorbacioviști l-au trimis la pensie pe Todor Jivkov. Acesta începuse să-și citească raportul, când premierul Atanasov a urcat la tribună pentru a propune retragerea lui Jivkov din funcțiile deținute și candidatura lui Mladenov. Ambele propuneri au fost aprobate fără probleme. Ambasadorul sovietic Sarapov s-a întâlnit imediat cu Jivkov, în timp ce Mladenov a luat legătura cu Gorbaciov, care l-a felicitat. Ambasadorul american la Sofia, Sol Polanski, cu o zi înainte raportase Departamentului de Stat că nu se așteaptă la niciun fel de schimbări importante la Plenara CC din 10 noiembrie, subliniind că „nimeni nu este pregătit să-i arunce o provocare lui Jivkov”. Când semna telegrama redactată de „diplomatul de la CIA”, Biroul Politic, fără participarea lui Jivkov, votase eliminarea acestuia. Noul președinte Petăr Mladenov a promis transparență și perestroika. În primii ani tranziția a fost controlată de către nomenclatura comunistă cu ajutorul unor grupări create de Securitate. Ulterior, partidul comunist s-a rebotezat ca partid socialist7.
În România, un indiciu că în cursul anului 1989 urma să se petreacă „ceva” era și informația conform căreia Ambasada sovietică din București a primit sarcina ca în perioada 12-19 ianuarie 1989 să facă recensământul tuturor cetățenilor sovietici - diplomați, funcționari, specialiști, recepționeri, rezidenți, studenți, doctoranzi etc. – care își desfășoară activitatea sau domiciliază pe teritoriul României, sens în care ofițerii români de contraspionaj pe profil antisovietic apreciau că Serviciul de informații advers își face revista trupelor.
Brusc, în lunile următoare a început să crească numărul „specialiștilor” și „recepționerilor” sovietici veniți în România pentru a acorda „asistență, control și recepția unor produse destinate exportului în URSS”, „din lucrarea informativă a acestora” a rezultat că lunar aceștia se deplasau la Ambasada sovietică din București pentru a prezenta rapoarte de activitate. Într-un timp relativ scurt „au învățat limba română iar prin observare directă și exploatarea în orb a unor muncitori și tehnicieni au cules informații privind starea de spirit din rândul populației; modul de aprovizionare al orașului cu produse agroalimentare și combustibili; modul în care este privită de către români politica statului sovietic și procesul de restructurare (perestroika); atașamentul oamenilor muncii față de politica Partidului și statului nostru; partenerii externi ai întreprinderilor românești și care sunt perspectivele de export; care este situația rezidentelor și fostelor rezidențe sovietice și poziția lor față de politica statului sovietic”8. Similar, la 11 aprilie 1989 o delegație militară din URSS, în frunte cu ministrul adjunct al apărării, A.K. Afanasiev, a vizitat mai multe obiective economice de pe raza județului Cluj. Deși scopul declarat al vizitei era „vânzarea-cumpărarea de utilaje economice”9.
Concomitent, în țară erau semnalate tot mai des autoturisme cu cetățeni sovietici. În municipiul Turda, de exemplu, a fost semnalat la 24 mai 1989 un autoturism Volga cu număr sovietic de înmatriculare din care au coborât câțiva indivizi care au început să fotografieze diverse clădiri publice din oraș. Legitimați, unul dintre ocupanții mașinii, „toți cetățeni din URSS”, a prezentat o legitimație de ofițer (lt.-col) de armată, precizând că „a luptat în timpul războiului în oraș”10.
În vara și toamna anului 1989, șiruri nesfârșite de cetățeni români aflați (fugiți) în Ungaria sunt conduși la frontiera cu România și sunt predați grănicerilor. Cercetarea celor reveniți astfel în țară conducea spre o concluzie sigură și anume că, în curând, în România va urma o schimbare. La chemarea Moscovei și a altora au răspuns generalii: Victor Atanasie Stănculescu, Vasile Ionel, Ștefan Kostyal, Nicolae Militaru, Nicolae Doicaru, Ioan Șerb, Gh. Logofătu; și au fost reactivați ofițerii superiori: Paul Romano Cheler, Jean Ioan Moldoveanu, Marin Gheorghe-Bălteanu, Ioan Bucur Bordei, Liviu Traian Ciubăcan, Horia Traian Opruță, Dumitru Nicolae Pletos, Gheorghe Constantin Popescu, Marin Pancea, Nicolae Gheorghe Hârjeu, Dumitru Penciuc, Mihai Aron11 etc.
Mărturii interesante a făcut și Dumitru Burlan, ofițer din garda președintelui, care în vara anului 1989 a surprins o „apropiere” suspectă între generalii Victor Stănculescu, Marin Neagoe, Iulian Vlad, col. Lăzărescu, Dumitru Apostoiu (consilier al lui N. Ceaușescu), lt.-col. Ion Apostolescu (șeful serviciului de informații din Direcția a V-a), Vasile Nicolcioiu (șeful protocolului de stat, a nu se confunda cu Victor Neculicioiu, șeful UM 0110) etc. Pe 3 decembrie 1989, Dumitru Burlan a luat patru casete din „tehnica de înregistrare” care incriminau pe Nicolcioiu, Apostolescu, Apostoiu, col. Lăzărescu și alții și s-a dus cu ele la Marin Neagoe (locțiitor la comanda Direcției a V-a) cu care a avut și următorul dialog: „Tovarășe general (...), vă rog să mă ajutați să plec din această Direcție sau măcar din acest compartiment. Nu vreau să fiu acuzat mâine, poimâine de trădare națională în fața instanțelor de judecată”. Dar ce s-a întâmplat? „Tovarășe general veți înțelege mai bine dacă veți asculta aceste patru casete”. Atunci gl. Neagoe a voit să-l cheme pe Lăzărescu, însă Burlan s-a opus, spunând că și Lăzărescu e implicat. Moment în care generalul Neagoe s-a luminat la față, a devenit foarte prietenos și a spus: Burlane, nu te mai duci la colonelul Lăzărescu cu problemele tale, vii la mine. Asta până în ianuarie 1990, că după aceea o să vezi tu. Așadar, pentru a nu mai „agita spiritele”, generalul Neagoe „mi-a divulgat un mare secret: 1 ianuarie 1990. Deja circula zvonul că, de plugușor, Ceaușescu va fi schimbat cu forța”. În vara anului 1990, Dumitru Burlan a aflat de la foștii secretari de partid de la Uzinele 23 august și IMGB că în noaptea de 21-22 decembrie 1989 ei au primit telefoane de la Comitetul Municipal de Partid, de la Barbu Petrescu (primarul Capitalei) să adune oamenii cei mai loiali lor și să vină cu ei în Piața Palatului să ceară schimbarea lui Ceaușescu...12
După „revoluție”, în data de 7 ianuarie 1990, generalul Codreanu, la ordinul „Grupul militar de la MApN”, a ordonat ofițerilor care proveneau de la Direcția a V-a și USLA să se prezinte la două unități militare din comuna Pantelimon. A doua zi, presa și televiziunea au anunțat că au fost arestați peste 800 de teroriști. Printre ei se afla și lt.-col. Dumitru Burlan, care își amintea: „Eram arestați în toată regula (până în 16 februarie). Dacă acest lucru l-ar fi făcut reprezentanții partidelor istorice (liberalii, țărăniștii...) poate nu aș fi zis nimic... dar când te arestează colegul tău cu care până mai ieri ai muncit cot la cot, mi se părea o nelegiuire”. Cu alte cuvinte: care Revoluție dacă revoluționarii erau tot comuniști? Tot „în lagărul” din Pantelimon, Burlan relatează un episod care aduce aminte de „agentura” recrutată de sovietici în lagărele de prizonieri români în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, dar și de cazul acuzatorului public Avram Bunaciu în procesele contra vechii elite „burgheze”. Astfel, în timp ce cei peste 800 de ofițeri ai „fostei Securități” erau reținuți, Dumitru Burlan a remarcat lipsa din dormitor a patru colegi pe care-i considera prieteni apropiați (nu le dă numele în clar deoarece unii erau în activitate după 1990, iar alții aveau membri de familie angajați în noile structuri, adică ei au primit „recompense” precum agenții sovietici după 23 august 1944). Se duce să-i caute și îi găsește în w.c., unde mâncau, beau și fumau pe ascuns, în condițiile în care toți ceilalți sufereau de foame. „Cum de ați făcut rost de aceste bunătăți?”. „Am primit pachet de la Robu” (procurorul general al României), i s-a răspuns. Toți cei patru până la 22 decembrie 1989 au făcut parte din garda lui Nicolae și Elena Ceaușescu13.
Procurorii militari care au întocmit „Rechizitoriul” Revoluției din decembrie 1989, publicat la 29 iulie 2022 de Secția Parchetelor Militare, conchid că pe fondul „degenerării relațiilor bilaterale dintre România și URSS s-a format și a evoluat în timp o grupare dizidentă filosovietică care a avut drept scop înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu, dar cu menținerea României în sfera de influență a URSS. Această grupare era formată din două componente, aripa politică, ce-și subordona aripa militară, era condusă de Ion Iliescu, și aripa militară, care inițial a fost condusă de gl. Ion Ioniță (fost ministru al apărării) apoi după moartea acestuia de gl. Nicolae Militaru”14.
Constantin Olteanu, fost ministru al apărării, a declarat (ca martor) că „în anul 1988 am purtat o discuție cu generalul Iulian Vlad, șeful DSS (Departamentul Securității Statului), în urma căreia am aflat de la acesta faptul că în mod periodic Ion Iliescu, gl. Nicolae Militaru, gl. Ion Ioniță și alții se întâlneau și purtau discuții despre formarea unui nou guvern, în eventualitatea pierderii puterii de către Nicolae Ceaușescu”.
Ofițerul „C.G.”, din DSS, a susținut că în toamna anului 1987 l-a anchetat pe cpt. rangul I Radu Nicolae, acesta mărturisind că a redactat peste 300 de înscrisuri cu conținut îndreptat împotriva lui Nicolae Ceaușescu la sugestia lui Virgil Măgureanu, profesor la Academia Ștefan Gheorghiu. Măgureanu i-a mărturisit că ar face parte dintr-o organizație clandestină denumită „Comitetul” sau „Consiliul Salvării Naționale” ce avea ca scop desfășurarea de acțiuni împotriva regimului Nicolae Ceaușescu. Radu Nicolae a spus că această grupare era formată din două componente, una militară din care făceau parte generalii Ion Ioniță și Nicolae Militaru, precum și una politică în componența căreia erau Ion Iliescu și Virgil Măgureanu, toți aceștia făceau parte din așa-numitul nomenclator al CC al PCR de care Securitatea nu avea voie să se atingă.
Ofițerul Nicolae Iosub, din Direcția a IV-a (Contrainformații Militare), care avea în lucru „Dosarul Corbii”, monitoriza atunci și întâlnirile repetate între Nicolae Militaru și gl. Costică Popa, locțiitor al șefului Marelui Stat Major care coordona și Direcția de Informații Militare. Atât Militaru, cât și Ion Ioniță au fost convocați la Colegiul Central de Partid unde au fost interpelați și puși în temă că erau supravegheați informativ. În legătură cu aceștia se afla și gl. Pletos, care era locțiitor al comandantului Armatei a I-a15.
„M.M” (Mihail Montanu?) a precizat procurorilor militari că avea cunoștință, înainte de decembrie 1989, că „începând cu anul 1985 au existat întâlniri frecvente între Ion Iliescu, Gogu Rădulescu, Ion Rusu, gl. Ion Ioniță, gl. Nicolae Militaru, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Silviu Brucan, Dan Iosif, Cazemir Ionescu, Virgil Măgureanu, gl. Paul Șarpe, Mircea Dinescu care au început să organizeze nucleul de reflexie și organizare a unei structuri politice, în perspectiva unor schimbări ce aveau să survină în România”16.
Lt.-col. Lupu Vasile, fost locțiitor al șefului UM 0110, a confirmat că GRU (spionajul militar sovietic) a fost „cel mai activ serviciu pe teritoriul României”, „în perioada premergătoare lunii decembrie 1989, dar preponderent în această lună, a fost înregistrat un aflux de turiști sovietici care străbăteau România pe trei trasee diferite, și anume zona Iași-București-Craiova-Drobeta Tr. Severin, cu ieșire către Iugoslavia, zona Iași-Pasul Oituz-Brașov-Sibiu-Timișoara, cu ieșire spre Iugoslavia și a treia rută, din direcția Nord, și anume prin trecerile de frontieră Halmeu și Borș, cu deplasare spre Baia Mare-Arad-Timișoara și ieșire tot spre Iugoslavia. Din datele furnizate de serviciile de frontieră rezulta că numărul turiștilor sovietici s-a dublat în anul 1989 față de anul anterior, ceva de ordinul a 60 000, față de 30 000 anterior. Ca regulă, aceștia tranzitau România, cu scopul declarat de a merge în Iugoslavia, ca turiști. Fenomenul a atras atenția întrucât se circula, în special, în autoturisme Lada, de producție recentă, în grupuri de 3-4 mașini și câte 2-3 pasageri, majoritatea bărbați, cu vârsta până în 50 de ani, ținută atletică și vorbitori, în general, de limba română”17.
De pildă, în romanul său „Bezna sub soare”, generalul GRU Cinghiz Abdullaev mărturisește că a fost trimis clandestin la Timișoara cu un grup de comando format din 22 de cetățeni sovietici, unele grupuri speciale au sosit în România la ordinul dat de președintele KGB, Kriucikov. Pentru păstrarea secretului deosebit al acțiunii, a subliniat C. Abdullaev, despre sosirea lor în România nu știa nimeni, nici chiar ambasadorul sovietic la București și nici chiar rezidentul KGB în România18.
Despre un eventual sprijin militar sovietic pentru „puciști”, Mircea Dumitru, în decembrie 1989 șef al Biroului Special al MStM al Armatei Române, care realiza cooperarea pe linie militară între marile state majore ale țărilor membre ale Organizației Tratatului de la Varșovia, a declarat că pe 23 decembrie 1989 a fost chemat în cabinetul ministrului Apărării de către gl. Nicolae Eftimescu, unde se aflau Eftimescu, Ion Iliescu, Petre Roman, Nicolae Militaru și alte 6-8 persoane. Gl. Eftimescu i-a ordonat să facă legătura telefonică cu gl. Mikhail Moiseev (șeful MStM al Armatei sovietice), care a fost întrebat de Eftimescu „dacă s-ar putea conta pe un eventual ajutor militar sovietic împotriva teroriștilor”. Moiseev a răspuns că „o asemenea problemă poate fi discutată numai la nivelul guvernelor român și sovietic”. Auzind asta, după 2-3 ore, în sediul ministerului a venit gl. Ștefan Gușă, șeful MStM, care a ordonat să se ia legătura cu Moiseev căruia i-a transmis următoarele: „În calitate de șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, eu, generalul Gușă, nu am solicitat și nu voi solicita ajutor militar sovietic”19.
Dar, se pare că „unii” comandanți militari aveau alte ordine, de exemplu, „I.G.”, care îndeplinea funcția de șef al Securității Maramureș, a declarat că a asistat atunci la o discuție telefonică între numitul Tătaru, șeful Gărzilor Patriotice Maramureș, și comandantul unității militare de grăniceri Sighet. În cadrul discuției, Tătaru i-a cerut comandantului de grăniceri ca atunci când unități militare sovietice se vor prezenta la frontieră să le fie permisă intrarea în România. Tătaru era foarte sigur că aceste efective militare sovietice se vor prezenta pentru a intra în țară și a motivat prezența sovieticilor prin faptul că aceștia urmau să salveze Revoluția”.
Cercetările procurorilor militari au stabilit că toți împuterniciții de frontieră (Rădăuți, Botoșani, Iași, Huși și Galați) s-au întâlnit cu omologii lor sovietici în aceeași zi și la aceeași oră, sovieticii, fără excepție, au solicitat permisiunea de acordare a ajutorului militar sovietic. De exemplu, „C.I.” comandantul UM 010194 Iași a fost căutat de șeful Diviziei antiaeriene, care i-a comunicat că a primit informația că în zonă urmează să acționeze elicoptere și avioane de luptă sovietice și noi trebuia să permitem aterizarea lor pe aeroporturile Salcia și Bacău. În aceeași perioadă, „C.I.” a fost sunat de maiorul B, comandantul Batalionului de Grăniceri Iași, care a spus că spre frontieră se îndreaptă coloane de tancuri și TAB-uri rusești. Atunci „C.I.” a sunat la comandamentul Armatei a II-a, nu l-a găsit pe gl. Ion Dândăreanu, apoi l-a sunat pe gl. Ștefan Gușă, acesta dând ordin să nu permită accesul rușilor în țară, iar în caz că rușii pătrund în țară atunci să deschidă focul împotriva lor. Totodată, Gușă a ordonat ca regimentele să treacă la apărarea frontierei, urmând să nu permită intrarea în țară a trupelor sovietice. După un timp, a venit informația că trupele rusești se retrag în adâncime20.
Gheorghe Rațiu, șef al Direcției I din cadrul DSS, a declarat ca martor că în decembrie 1989 consideră că „a fost o mișcare revoluționară, căreia i s-a suprapus puciul militar, lovitura de stat militară coordonată de agenții GRU, pe baza indicațiilor date de Moscova”, „când mă refer la puciul militar, numesc aici pe ofițerii de rang superior și anume Stănculescu, Logofătu, Eftimescu, Militaru, ca fiind cunoscuți în slujba serviciilor de informații sovietice”21.
Autorii „Rechizitoriului” citat conchid că „Grupul Iliescu” avea nevoie de legitimare în fața opiniei publice, care încă din după-amiaza de 22 decembrie a început să se manifeste anticomunist (și nu doar anticeaușist, cum ar fi dorit puciștii, n.n.). Așa că prin inducerea în eroare s-a creat necesitatea psihologică pentru ca poporul (opinia publică) să se alăture „grupului militar” (din MApN) și „grupului politic” (CFSN) în lupta pe viață și pe moarte împotriva dușmanului comun „securist-terorist”. Prin intermediul diversiunii a fost creat un inamic al revoluției și revoluționarilor. Doar așa s-a justificat ideea de revoluție. Trebuia să existe un dușman împotriva căruia să lupți și în acest fel se legitimau22.
Promotorul eliminării fizice a lui Nicolae Ceaușescu a fost Silviu Brucan „fost agent sovietic” (înainte de 23 august 1944, n.n.), care a decis instituirea Tribunalului Militar Excepțional, privitor la judecarea soților Ceaușescu.
Martorul „N.P.” (membru al FSN) arată că în seara de 24 decembrie 1989, în camera de consiliu a MApN, s-a hotărât împușcarea soților Ceaușescu, motivându-se că doar astfel se pot liniști lucrurile în țară, printre persoanele care au decis asta se aflau: Ion Iliescu, Dumitru Mazilu, Silviu Brucan, Dan Marțian, Cazemir Ionescu, Mihail Montanu, Florin Bădilici, Manole Gheorghe, Mihai Lupoi, Mihai Ispas, Liviu Cațichi, Gelu Voican Voiculescu, Sergiu Nicolaescu și numeroși generali, între care Nicolae Militaru, Victor Stănculescu, Mihai Chițac. România devenind astfel singura țară din Europa în care după cel de al Doilea Război Mondial un șef de stat a fost executat în urma unui simulacru de proces. Graba cu care s-a dus la îndeplinire procesul și execuția a fost de a evita ca o judecată cu respectarea drepturilor procesuale să deconspire acțiunile și conspirația grupului politico-militar prosovietic ce a preluat puterea în decembrie 1989. Maiorul „Ț.I.”, locțiitor al comandantului UM de la Târgoviște, a stat de vorbă cu Nicolae Ceaușescu, care, printre altele, a afirmat că „dosarele Corbii 1 și Corbii 2, legate de agenții ruși aflați pe teritoriul României în funcții înalte sau pe teren, se aflau în biroul său, în fișet”23.
Între primele măsuri, liderii militari prosovietici ai loviturii de stat din decembrie 1989 s-au străduit să desființeze unitățile de contraspionaj ale fostului DSS. Generalul Vasile Ionel, noul șef al Marelui Stat Major, l-a numit pe generalul Epifanie Amohnoaie să „gestioneze transferul unităților speciale la Ministerul Apărării Naționale”, astfel: UM 0195 (contraspionaj extern), UM 0110 (contraspionaj state socialiste) și UM 0625 (Direcția a III-a Contraspionaj) fiind scoase în afara organigramei și plasate „undeva la Secția a II-a a Marelui Stat Major24.
Vasile Lupu, locțiitor al lui Victor Neculicioiu, arată că șefia Unității Militare 0110 a fost preluată după 22 decembrie 1989 de amiralul Ștefan Dinu, aflat sub comanda gl. Gheorghe Logofătu care preluase comanda Departamentului Securității Statului, la acea dată locțiitor al șefului Statului Major General din MApN. „Din datele pe care le știam, gl. Logofătu s-a aflat în atenția Serviciului de Contrainformații Militare, în legătură cu o anumită apropiere de GRU” a precizat Vasile Lupu.
La „nivel politic”, în intervalul decembrie 1989 – martie 1990, cadrele fostului DSS s-au aflat în subordinea lui Gelu Voican Voiculescu, iar întreaga arhivă a fostului DSS a fost preluată de MApN.
În „Rechizitoriu”, procurorii militari au convingerea că analiza faptelor conturează filosovietismul componenților grupului dizident condus de Ion Iliescu. Aceștia s-au organizat rapid și eficient și au preluat puterea totală în stat la 22 decembrie 1989. Ion Iliescu va deveni președintele României pentru o perioadă de 10 ani. Generalii Victor Stănculescu și Nicolae Militaru au deținut succesiv funcția de ministru al apărării. Virgil Măgureanu a fost inițial consilier al președintelui Ion Iliescu, apoi primul director al principalului serviciu de informații al României – SRI. Ionel Vasile a fost numit de Iliescu în funcția de șef al MStM al Armatei, iar apoi consilier prezidențial. Gl. Ștefan Kostyal și-a reprimit gradul de general-maior (iar tânărul Viorel Ponta care îl însoțea pe Kostyal în mașina personală a acestuia în seara de 22 decembrie 198925 va ajunge premier și șef al celui mai însemnat partid politic din România, n.n.). Emil (Cico) Dumitrescu a fost numit în funcția de secretar de stat în Ministerul de Interne și apoi consilier de stat la Administrația Prezidențială. Gelu Voican Voiculescu a fost numit de Iliescu viceprim-ministru. În ianuarie 1990, CFSN și Ion Iliescu au reactivat un număr important de generali și ofițeri superiori, cu toții filosovietici.
Despre „falsificarea” istoriei pentru posteritate (aidoma falsificării istoriei Actului de la 23 august 1944), generalul de armată „C.M” (Mircea Chelaru?), fost șef al MStM al MApN, a precizat: „Arăt în mod cert, jurnalele de luptă ale unităților militare implicate în acțiuni militare în cursul lunii decembrie 1989 au fost refăcute pentru a ascunde astfel marile erori de comandă existente în acele zile. Ordinul de falsificare a venit de la vârful Ministerului Apărării. Scopul acestui ordin a fost ascunderea cu precădere a marilor greșeli existente începând cu 22 decembrie 1989. Părerea mea este că armata, ca entitate, a fost împinsă și atrasă în diversiunea finalului de lună decembrie, prin modul cum un număr de generali de la vârful acesteia s-au implicat nefast și premeditat în desfășurarea evenimentelor. Numirea generalului Militaru la conducerea MApN a facilitat luarea unor decizii dezastruoase, chiar criminale, în legătură cu sarcinile armatei și a condus la implicarea ei în latura diversionistă a acțiunii, fără ca militarii să conștientizeze acest lucru. Generalul Militaru a activat o serie de generali și ofițeri superiori trecuți în rezervă și și-a format un nucleu, ca un grup de lucru, luând în mod arbitrar deciziile cu privire la activitatea forțelor armate (...). Alături de generalul Militaru s-au aflat în permanență generalii Nicolae Eftimescu, Vasile Ionel, Gheorghe Logofătu, Paul Cheler, Dumitru Pletos, Liviu Ciubăncan, Marin Pancea, dar și Teodor Brateș, Silviu Brucan, Alexandru Bîrlădeanu și alții”26.
Concluzia procurorilor militari (Cătălin Ranco Pițu) care au întocmit „Rechizitoriul” din 22 iulie 2022 este că Ion Iliescu și grupul său politico-militar filosovietic, în calitate de șef de stat și de guvern, președinte al CFSN și al Consiliului Militar Superior, cu intenție, urmărind obținerea legitimității populare, menținerea și consolidarea puterii politice deținute, începând cu ziua de 22 decembrie 1989, orele 16.00, a indus în eroare opinia publică în mod constant, repetat, sistematic (...), fapte care au avut drept consecințe generarea și amplificarea psihozei generalizate a terorismului, psihoză cauzatoare de numeroase situații de foc fratricid generalizat și astfel, în intervalul 22-30 decembrie 1989, au survenit 857 decese, 2 382 răniri de persoane, 585 privări grave de libertate cu încălcarea normelor de drept internațional și 409 cazuri de suferințe mari, fapte ce întrunesc elemente constitutive ale infracțiunii contra umanității27.
⁎
La 19 august 1991 pe străzile Moscovei mărșăluiau tancurile. Un grup de comuniști sovietici conservatori, nemulțumiți de noile reguli politico-economice introduse de Mihail Gorbaciov, încercau o lovitură de stat. Ei sperau să revină la vechiul model dinainte de glasnost și perestroika, acuzând că „reformele” au distrus unitatea și puterea Imperiului sovietic care era pe cale să se fărâmițeze, parlamentele din fostele republici unionale preluaseră puterea reală a centrului, astfel că mișcările de eliberare națională (contra etnonaționalismului rusesc) se manifestau extrem de puternic și refuzau să semneze, atunci în august, un nou tratat unional propus de Gorbaciov.
Conducătorii grupului pucist, în număr de opt, erau: Gennadii Ianaiev, vice-președintele URSS; Valentin Pavlov, prim-ministru; Dimitrii Iazov, ministrul Apărării și Mareșal al URSS; Boris Pugo, ministrul de Interne, Vladimir Kriucikov, șeful KGB; Oleg Baklanov, prim-adjunct al Consiliului de Apărare URSS; Vasilii Starodubțev, președintele Uniunii Țăranilor din URSS; și Alexandr Tiziakov, președintele Asociației Întreprinderilor de Stat.
Însă, dirijorul din umbră al loviturii de stat era Anatoli Lukianov, președintele parlamentului sovietic, „un conservator care nu și-a ascuns până la sfârșitul vieții convingerile imperiale”28.
Din 18 august, Mihail Gorbaciov era reținut cu forța la reședința de vară din Foros, Crimeea, puciștii declarându-l „obosit” și „incapabil” să mai conducă Partidul și statul. Cu câteva zile înainte, Eduard Șevarnadze și Aleksandr Iakovlev, doi importanți susținători ai proceselor de democratizare au avertizat despre iminentul pericol al unei lovituri de stat și au demisionat.
Puciul a decurs conform vechiului tipar acțional sovietic, puciștii au activat în prealabil agentura sovietică din republicile și fostele republici sovietice. În cazul RSS Moldova, de pildă, în prima parte a zilei de 19 august, la guvernul Moldovei s-a prezentat generalul Osipov care s-a declarat comandant militar al Chișinăului, numit de puciști. Amintim că Tudor Botnaru, vechiul ofițer KGB cu misiuni la București înainte de 1989, a fost numit în anul 1990 șef al KGB în RSS Moldova, el deținând funcția până la declarația de independență a Republicii Moldova în 27 august 1991. În perioada 1997-1999, Botnaru a devenit ministru de Interne al Republicii.
În august 1991, președintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, a exprimat următoarea poziție oficială, am spune destul de sugestivă pentru intențiile reale ale puciștilor imperialiști ruși: „Conducerea sovietică, în apelul său către poporul sovietic, practic, se dezice de reforme fundamentale, preconizează prioritatea Constituției și legilor Uniunii asupra constituțiilor și legilor din republici. În felul acesta sunt anulate drepturile popoarelor la autodeterminare, sunt blocate aspirațiile lor la independență și la suveranitatea statală. În stil brutal, Centrul, folosind forțele reacționare și antinaționale dominante în structurile de stat, în armată, KGB, în unele grupări economice și politice, încearcă să reanimeze cu orice preț Imperiul, să reinstaureze dictatura de stat și de partid. Conducerea Republicii Moldova declară că politica internă și externă va fi efectuată numai conform Constituției și legilor noastre”29.
În prezent (anul 2024), perpetuarea „statului sovietic paralel” în Republica Moldova este relevată și de Chiril Moțpan, fost președinte al Comisiei parlamentare pentru securitate națională, care spune că „aproape în toate instituțiile statului avem agenți ai serviciilor secrete ruse”, „practic în toate instituțiile statului din Republica Moldova sunt angajați care acționează în interesul Rusiei”, „ei nu au fost anihilați și acum au fost readuși la viață”30.
Anterior, președintele parlamentului moldovean, Igor Grosu, a declarat că statul trebuie curățat de agenți ai Federației Ruse, iar unii desfășoară activități împotriva Republicii Moldova sub acoperirea pașaportului diplomatic”.
Prezența Rusiei aproape în toate sferele de activitate din Republica Moldova este subliniată și de fostul șef-adjunct al SIS (Serviciul de Informații și Securitate), generalul Alexandru Bălan, care a afirmat că „Rusia este prezentă în aproape toate sferele de activitate din Moldova, de la partide politice până la diverse organizații neguvernamentale. Avem o mulțime de agenți economici cu capital rusesc, suntem legați de multe și diverse evenimente așa-zis culturale de sorginte rusească”31.
În august 1991, la Moscova, prima zi a puciștilor a început promițător, dar ei nu au ținut cont de noile realități din URSS. În noaptea de 19-20 august sute de mii de moscoviți au ieșit în stradă și spre disperarea puciștilor oamenii voiau libertate, popoarele din imperiu voiau independență, iar militarii scoși în stradă pentru represalii au fraternizat cu populația. În final, „lupii tineri” (aparatnici privatizați) reprezentați de Boris Elțân au câștigat lupta cu conservatorii Partidului.
În România, „elita comunistă convertită la capitalism” în frunte cu Ion Iliescu s-a simțit în pericol și, mai devreme decât au făcut-o conservatorii sovietici, a intervenit în forță în iunie 1990 contra unui început autentic de democrație liberală, apoi, la 5 aprilie 1991, Ion Iliescu și „oamenii săi” și-au reînnoit jurământul de vasalitate față de imperialii de la Kremlin prin semnarea unui tratat de „prietenie” bilaterală, fapt unic în acea perioadă în rândul statelor „foste” socialiste.
Despre cum a decurs privatizarea economiei naționale a României și cine au fost principalii ei beneficiari, iată câteva repere:
Legea nr. 50/1990 a fost primul act normativ care a reglementat privatizarea în România, a stipulat că unitățile economice de stat se organizează și funcționează sub formă de regii autonome sau societăți comerciale, statul urmând să transfere întreg capitalul social cetățenilor care „îndeplinesc condițiile legale”, transfer care s-a făcut prin Agenția Națională de Privatizare. A urmat legea privatizării societăților comerciale nr. 58 din august 1991, în vigoare până în decembrie 1997, care a stabilit cadrul juridic corespunzător transferului proprietății de stat în proprietatea privată a persoanelor fizice și juridice. Actul normativ a stabilit înființarea a cinci Fonduri ale Proprietății Private, care dețineau 30% din capitalul social al societăților comerciale, Agenția fiind aceea care a distribuit capitalul între ele. S-a înființat și Fondul Proprietății de Stat care a deținut restul de 70% din capitalul social al societăților comerciale. În anul 1997, Ordonanța nr. 88 privind privatizarea societăților comerciale recunoștea procedurile de privatizare aflate în derulare, reglementa funcționarea Ministerului Privatizării și trecerea Fondului Proprietății de Stat în subordinea acestuia, mai stipula că „în ramurile strategice ale economiei naționale, în care se organizează societăți comerciale pe acțiuni – cum sunt: producția și distribuția de energie electrică, termică și nucleară, mineritul și gazele naturale, prelucrarea petrolului, poșta, telecomunicațiile și transporturile feroviare -, Guvernul poate decide fie păstrarea unei acțiuni nominative de control, fie vânzarea pachetului majoritar către investitorii din portofoliu”32.
Concluzia unor experți în domeniu este că privatizarea în România a fost un proces nepredictibil, haotic și chiar cu „dedicație”, marcat de dorința unora de promovare a anumitor ramuri ale industriei considerate prioritate (după criterii și interese personale, n.n.) și „tendințe de intervenționism în economie sub presiunea unor grupuri de interese”. Ordonanța nr. 88/1997 a fost modificată semnificativ de Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, în sensul că viza reducerea datoriilor societăților comerciale și diminuarea participației statului. Abia odată cu intrarea țării noastre în UE (2007) a fost creat un „ecosistem competitiv de afaceri, bazat pe un mediu de reglementare stabil, centrat pe antreprenoriat, inovare și creativitate, care să pună accent pe încredere, eficiență și excelență”33.
Vladimir Pasti, sociolog și politolog, conchide și el că legislația adoptată în 1990-1991 a avut două linii directoare. În primul rând, ea a stabilit un nucleu dur al fostei industrii socialiste, destinat să rămână în proprietatea statului și să funcționeze în condițiile fostei economii socialiste, adică un spațiu al economiei sustras economiei de piață și subordonat deciziei administrative. A doua linie directoare a limitat pătrunderea capitalului străin în industria socialistă, adică participarea la capitalul acesteia. „Proprietatea mixtă” (51% control românesc, n.n.) fiind, în primii ani postdecembriști, un maxim al deschiderii către globalizare a economiei românești. De exemplu, în anul 1993, mijloacele fixe din economie aflate în proprietatea statului încă reprezentau aproape 93%, deși două treimi din comerțul cu amănuntul era realizat de sectorul privat34.
Nicolae Pintilei, care din anul 2000 a lucrat pe profilul contracararea amenințărilor transfrontaliere/contra-proliferare, în cadrul SRI, într-o carte recentă a sa concluzionează și următoarele: „În România nucleele sau palierele de comandă ale principalelor rețele de crimă organizată nu s-au constituit în mediul social din afara instituțiilor statului (cum ar fi fost firesc, n.n.), ci au fost înființate chiar de către personaje și grupuri cu putere decizională sau cu posibilitatea de a influența decizii importante, inclusiv în domeniul legiferării. Practic, concomitent cu instaurarea oficială a Statului democrat, după înlăturarea regimului și apoi a sistemului socialist, a luat ființă și un Sistem ocult al puterii (adică s-a reinstalat statul sovietic paralel, n.n.) – pe care îl numesc Sistem Ocult Parazitar – care a căpușat fiecare instituție, începând cu partidele politice. Acest Sistem nelegitim de control și exercitare a puterii a fost la rândul său infiltrat cu elemente apartenente la grupuri de putere străine, chiar servicii de spionaj importante, aflate în diverse raporturi și formule de confruntare pe teritoriul României. Cauza de fond a fost specifică – trecerea valorii economice naționale (Avuția națională) a României de la sistemul centralizat de stat (proprietatea întregului popor) la sistemul capitalist (...). Încercarea puterii politice interne, indiferent de semn partinic, de a constitui capitaliști și capitalism românesc a însemnat, pe rând: preluări abuzive și imorale de valori, nereglementarea pieței, întârzierea voită a reglementării pieței (pentru a proteja agentura sovietică și filosovieticii de concurența occidentală, n.n.), capitalizarea falsă, interpunerea unor grupuri din Orientul Mijlociu (cunoscuți din afaceri anterioare sau unii dintre cei racolați de fosta Securitate)”35, adică „sub steag fals” am completa noi.
Tot o concluzie a lui Nicolae Pintilei este că „în România postdecembristă avem de a face cu acumularea rapidă de averi bazate pe rapt, ilegalități și abuzuri necombătute (...) de către instituțiile menite să apere și să impună legea. Legea în sine nu a existat mult timp, iar atunci când a apărut a fost concepută cu portițe sau cu aplicabilitate preferențială. Putem vorbi de tolerare tacită și premeditată a decapitalizării statului într-un mod arbitrar, prin acea trecere a avuției naționale în domeniul privat”36.
Subversiunea sovietică contra României (sub steag fals) după decembrie 1989 este devoalată și de acționariatul miilor de firme din categoria „fantomelor”. Firme care, potrivit lui Nicolae Pintilei au provenit (și provin) din state non-UE sau cesionate de către aceștia de-a lungul a zeci de ani de fantomizare pe bandă rulantă, ai căror „investitori sunt de fapt din categoria cetățenilor străini care se află temporar în țară, fără a solicita viză de lungă ședere”. De exemplu, Omar Hayssam a devenit celebru pentru activitățile rețelei sale infracționale prin firme fantomă, prin legăturile sale cu „personaje autohtone influente, cu un puternic damf Estic”, de altfel, Hayssam avea un unchi, frate al mamei sale, atașat militar al Siriei la Moscova37.
Valentin Ionescu, ministrul privatizării în anii 1996-1998, susține că după înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu rușii și-au recăpătat influența și au mers pe utilizarea unor instrumente de sprijin pentru ca această influență a lor să se întărească și să aibă suport: „Unul din obiectivele rușilor a fost să cumpere pe nimic fabrici și uzine și de a distruge sectoare strategice din economie, precum siderurgia și metalurgia neferoasă”, „pe ruși îi interesa să controleze de fapt resursele primare din economia României și, în felul acesta, să dobândească aici o forță și mai mare în plan politic”, „tranzacțiile economice pe care rușii le fac sunt însoțite întotdeauna de un interes politic. Niciodată nu sunt separate, așa cum vedem, de pildă, că se întâmplă de regulă tranzacțiile într-o țară occidentală”. Fostul ministru arată că privatizarea Petrotel de către Lukoil a fost un sprijin pentru spionajul rusesc, care culmea s-a făcut cu ajutor financiar din partea statului român printr-o ordonanță de guvern: „În momentul în care Lukoil trebuia să preia rafinăria, am fost supus unei presiuni teribile. Eu am spus că refuz să semnez și ordonanța cu privire la ajutorul de stat și că mă opun acestei privatizări. Am spus deschis că eu consider că privatizarea cu rușii conferă acestora un punct de sprijin pentru rețelele lor de spionaj în România și pentru agenții lor de influență infiltrați în economia și politica țării. Ca atare, m-am opus”. El arată că presiunile respective asupra sa veneau în special de la consilierul pe probleme de securitate națională, Dorin Marian, consilier prezidențial, și de la Cătălin Harnagea, la vremea aceea șeful Serviciului de Informații Externe. De altfel, „după anul 2000 au fost mai multe privatizări cu așa-zise firme rusești din sectoarele siderurgie și metale neferoase, majoritatea fabricilor astfel privatizate au intrat în faliment și, ulterior, au fost distruse”, „fabrici din industria de apărare a țării au fost distruse de oligarhii ruși”. Valentin Ionescu fiind de părere că rușii au urmărit în România două aspecte: 1) prin influența politico-economică să provoace destabilizarea țării (dacă aceasta o lua pe un alt drum, n.n.); 2) să împiedice dezvoltarea țării astfel ca aceasta să nu devină o amenințare pentru ei, în sensul că acele sectoare economice care îi puteau concura pe ei să fie distruse38.
Concluzii
Așadar, „căderea comunismului” a fost o acțiune subversivă în urma căreia imperialii de la Moscova au preluat, prin agentură și filosovietici locali (steag străin), în administrare și proprietate privată întreaga avuție de stat a statelor socialiste europene!
Operația specială sovietică contra României, din perspectivă economică (și implicit politică), a constat în două etape istorice:
1) decretul din 11 iunie 1948 prin care sovieto-„românii” au naționalizat avuția națională a României, pe care au subordonat-o și exploatat-o prin cele 28 de sovromuri, continuând apoi prin mecanismul comun de înregimentare economică reprezentat de Consiliul de Ajutor Economic Reciproc/CAER. Proces întrerupt parțial de statul român după retragerea trupelor sovietice de ocupație (1958) și aproape stopat din anul 1963, odată cu crearea unității de contraspionaj pe profil antisovietic;
2) „lovitura de stat” din decembrie 1989, când sovieticii au revenit și prin agentură și filosovietici locali au preluat în administrare și proprietate privată avuția națională a României.
Tot acest mecanism subversiv sovietic la adresa României și celorlalte state europene socialiste trecute la „capitalism” a fost grav afectat în august 1991 de eșecul conservatorilor comuniști de la Moscova. Din acel moment influența și controlul Rusiei încep să scadă în țările fostului lagăr sovietic, mai puțin în România, din motivele prezentate mai sus.
Considerăm că acestea sunt cauzele pentru care în țara noastră nu s-a concretizat o clasă de mijloc asemenea celor din societățile occidentale. Societatea românească a coagulat doar oligarhi și baroni locali proveniți în majoritate dintre cei care și-au însușit vechea economie de stat, iar prin pârghiile naționalismului central și local (intervenționism/protecționism) ei vor, în continuare, să conducă statul și societatea. Milioane de români, altfel cu potențial dinamic în economie, dar lipsiți de origine „sănătoasă” și legături oculte (cu „sistemul ocult parazitar”), au fost siliți să-și caute bunăstarea în „Occidentul cel rău”. Din „producători, beneficiari și proprietari” în socialism, ei au rămas doar producători în „capitalism”.
Sub pretextul aderării țării noastre la NATO, în anul 2004, indiciile arată că, totuși, a avut loc o firavă epurare a filosovieticilor din structurile militare (disponibilizări, pensionări) asemănătoare cu cea făcută după anul 1963 de către contraspionajul român, iar în anul 2007, când țara a fost admisă în UE, epurarea „pe profil” a continuat și în structurile civile administrative ale statului. Cu aceste prilejuri parte din ei au primit „compensații” financiare. Evident, Kremlinul și unii din grupul filosovieticilor au știut de ce. În prezent, ei sunt la vârsta senectuții, iar unii dintre ei încă admiră Răsăritul în speranța că imperialii vor reveni și îi vor repune la comanda țării.
Foto sus: Nicolae Ceauşescu (© „Fototeca online a comunismului românesc”)
Note:
1 Vezi Sorin Aparaschivei, Vizita lui Richard Nixon în România (1969) , în documentele contraspionajului român.
2 Pe larg în: Jonathan Haslam, O nouă istorie a serviciilor secrete sovietice, Editura Polirom, 2016, pp. 232-233.
3 Pe larg în: Sorin Aparaschivei, Statul sovietic paralel în România. Rețeaua colonelului Zudov.
4 Aurel I. Rogojan, Iulian N. Vlad Confesiuni pentru istorie, Editura Proema, Baia Mare, 2017, p. 706 și următ.
5 Ibidem.
6 Ibidem.
7 Ibidem.
8 Fond UM 0110, Problema rusă, D 1205, Raport, 7 aprilie 1989, Inspectoratul Județean Cluj, către UM 0110.
9 Ibidem, f. 153.
10 Ibidem.
11 Aurel I. Rogojan, op. citată, p. 706 și următ.
12 Dumitru Burlan, Adevăruri nespuse după un sfert de secol. Mărturii din viața mea de ofițer de informații, Editura DacoRomână T.D.C., București, 2015, p. 66 și următ.
13 Ibidem, p. 99 și următ.
14 Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; Secția Parchetelor Militare, „Rechizitoriu”, 29 iulie 2022 (întocmit de colonel magistrat Cătălin Ranco Pițu), Dosar nr. 11/P/2014, p. 22 și următ.;
15 Ibidem.
16 Ibidem.
17 Ibidem, p. 304 și următ.
18 Citat de Aurel I. Rogojan, în: op. cit., p. 706 și următ.
19 Ministerul Public, op. cit. p. 304 și următ.
20 Ibidem, p. 270 și următ.
21 Ibidem, p. 255.
22 Ibidem, p. 258.
23 Ibidem, p. 291.
24 Aurel I. Rogojan, op. cit., p. 681.
25 Interviu realizat de Toma Roman Jr. în volumul „Ceaușescu văzut de aproape”, editura Curtea Veche, 2008; de asemenea: Pro România, partidul CIE/SIE (II): afinitatea lui Victor Ponta pentru serviciul secret al Armatei.
26 Ministerul Public, op. cit., p. 313.
27 Ibidem, p. 322.
28 Articolul „August 1991: Cronica unei lovituri de stat eșuate (I)”, 18 august 2021, disponibil pe moldpres.md.
29 Ibidem.
30 „G4media”, redacția, 20 martie 2024, articolul: „Aproape în toate instituțiile din Republica Moldova sunt infiltrați agenți ai serviciilor secrete ruse, susține un responsabil moldovean”.
31 Ibidem.
32 Vezi pe larg: Tudorel Andrei, Andreea Mirică, Industria românească după 1990, în revista „Academica”, editată de Academia Română, nr. 5-6, mai-iunie 2018 (Anul XXVIII 331-332), pp. 39-44.
33 Ibidem.
34 Vladimir Pasti, Noul capitalism românesc, Editura Polirom, Iași, 2006, pp. 218-220.
35 Nicolae Pintilei, Originile „Statului Paralel” în România, Editura Ghepardul, București, 2022, pp. 48-49.
36 Ibidem, p. 75.
37 Ibidem, pp. 49-50, respectiv pp.134-135.
38 Ziarul „Puterea”, Bogdan Rădulescu „Cum a pătruns spionajul rusesc în economia românească”, 22 martie 2024.
Mai multe pentru tine...
