Cum și-a obținut Norvegia independența
Cu excepția țărilor apărute după destrămarea celor 3 mari imperii în 1918, Norvegia a fost printre ultimele țări europene care și-a câștigat independența. Schimbările care aveau să modifice cursul istoriei acestei țări încep în abia în iunie 1905, când Parlamentul din Oslo a votat pentru dizolvarea uniunii cu Suedia impuse în 1814.
Tot în vara lui 1905 a fost organizat un referendum care a confirmat sprijinul populației pentru această măsură. Conflictul militar cu Suedia a fost însă evitat datorită negocierilor ce au avut loc la Karlstad. La momentul respectiv a existat riscul izbucnirii unui război, motiv pentru care norvegienii și suedezii se mândresc astăzi că uninea a fost dizolvată pe cale pașnică. În 1905, ambele tabere și-au dat seama că, din cauza proximității geografice a celor două țări, continuarea ostilităților nu ar fi deloc productivă.
Oscar al II-lea a abdicat pe 26 octombrie, iar Norvegia și-a recăpătat independența după patru secole de influență străină continuă (mai întâi daneză, apoi suedeză).
Pentru câteva luni în 1814, când războaiele napoleoniene se apropiau de sfârșit, Norvegia a beneficiat temporar de autonomie, iar pe 17 mai a fost ratificată și o constituție. Însă o campanie militară rapidă organizată de suedezi a pus capăt speranțelor de independență ale norvegienilor, iar constituția a ajuns să fie folosită drept bază a conducerii suedeze.
Norvegia s-a bucurat de o largă autonomie în auto-guvernare – parlament propriu, puteri executive și judecătorești, însă era nemulțumită din cauza limitărilor aduse politicii sale externe. Relațiile externe ale Norveghiei erau conduse de Rege prin ministrul de afaceri externe suedez. De fapt, decizia de retragere din Uniune din 1905 a pornit chiar de la o neînțelegere privind cererile norvegienilor de a beneficia de un serviciu consular separat de cel suedez.
De-a lungul secolului al XIX-lea, a devenit clar că cele două state aveau interese divergente. Dincolo de faptul că norvegienii considerau că interesele lor pe plan exern nu erau reprezentate adecvat de ministrul de externe suedez, mai existau câteva probleme. Economia norvegiană depindea mai mult de comerțul internațional, astfel că avea mai mult de suferit de pe urma măsurilor protecționiste adoptate de suedezi. Apoi, norvegienii erau mai apropiați de englezi, în timp ce suedezii aveau o relație mai apropiată cu Germania, iar pe fondul creșterii tensiunii dintre cele două mari țări europene aceasta diferență era foarte importantă. Nu în ultimul rând, politica norvegiană a ajuns să fie dominată de liberali, în timp ce suedezii se situau mai degrabă în tabăra conservatoare.
Odată cu proclamarea independeței s-a pus și problema schimbării formei de guvernământ. Existau două posibilități:fie se trecea la forma republicană (numărul republicanilor era în creștere), fie era continuată tradiția monarhică. Pentru că dizolvarea uniunii putea fi interpretată drept un act radical, un prevestitor al revoluției, s-a decis rămânerea la monarhie ca modalitate de asigurare a stabilității.
Parlamentul norvegian l-a invitat pe Oscar al II-lea să-și lase unul din fii să preia tronul norvegian (așa-zisa ofertă Bernadotte, după numele dinastiei). Oferta era un fel de încercare de a arăta că decizia declarării independenței nu avea să schimbe și forma de guvernământ. Prin aceasta, Norvegia dorea să obțină sprijinul celorlalte țări europene care erau în mare parte, cu excepția Franței, monarhii. Norvegienii erau siguri că oferta lor avea să fie respinsă, astfel că au început din timp să-l „curteze” pe Prințul Carl al Danemarcei. El a fost ales pentru că avea deja un fiu, deci putea asigura succesiunea tronului, dar mai ales datorită faptului că era căsătorit cu fiica regelui Angliei. Aducând un rege cu o soție de origine britanică, norvegienii sperau că vor câștiga sprijinul Marii Britanii.
Prințul Carl nu a acceptat imediat tronul, luând în considerare mișcările liberale și democratice care conduseseră la independența Norvegiei. El era conștient de faptul că mulți politicieni și militari norvegieni erau republicani, astfel că a declarat că nu va accepta coroana decât dacă poporul norvegian își exprima preferința pentru monarhie prin referendum (deși, prin Constituție, parlamentul avea drept de a alege un nou rege în caz de vacanță a tronului). Referendumul a fost organizat în noiembrie 1905, iar 79% au votat pentru monarhie. Chiar și republicanii au ales să sprijine monarhia, crezând că o Norvegie independentă și monarhică și-ar câștiga mai repede legitimitatea în rândul celorlalte țări europene.
În 2005, în Norvegia au fost organizate diverse evenimente pentru marcarea centenarului independenței. Norvegienii au dat dovadă de mult tact și au evitat cuvântul „celebrare”, luând în considerare faptul că pentru vecinii lor suedezi evenimentele din 1905 trezesc amintiri destul de diferite.
Norway and 1905
Stuart Burch, Norway and 1905, în „History Today”, Vol. 55, nr. 6/ 2005
